Darul

Capitolul XVI

Directorul zâmbi şi el.

— Te rog, astâmpără-mi curiozitatea şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat.

Sara nu prea voia să-i explice. Dacă afla ce făcuse, Sir Richards ar fi fost oripilat de comportamentul ei, atât de nepotrivit pentru o lady.

Nathan, însă, nu. El avea să fie mândru de ea. Sara abia aştepta să rămână singuri, ca să-i spună toate detaliile – lovitură cu lovitură.

— Unchiul Henry s-a împiedicat de un baston, spuse ea, neputându-şi stăpâni zâmbetul.

În sfârşit, Nathan se trezi din stupoare şi privi în jur. Sara tocmai ajunsese lângă el, când o luă de mână şi-i privi atent petele roşii de pe dosul palmei drepte.

Din gâtlej îi răsună acel mârâit gros pe care Sara îl găsea tot mai adorabil. Îl cuprinse de talie, strângându-l cu putere.

— N-am păţit nimic, Nathan, îi şopti ea. N-ai de ce să-ţi mai faci griji.

Îşi rezemă obrazul de pieptul lui. Bătăile inimii sale îi arătau că vorbele ei liniştitoare nu-l potoliseră deloc. Totuşi, Nathan reuşi să vorbească pe un ton de un calm înşelător, când o întrebă:

— Bastonul era la tine sau la el?

— Când a pornit pe scară, spre mine, era la el. Îl luase din suportul de umbrele.

Nathan îşi imagină scena în minte. Încercă să-i desprindă braţele din jurul lui.

— Nathan? Acum s-a terminat. Nu m-a lovit.

— A încercat?

Parcă s-ar fi ţinut de o statuie, atât de rigid devenise. Sara oftă uşor, apoi răspunse:

— Da, dar nu l-am lăsat. Mi-am amintit instrucţiunile tale şi am egalat sorţii, aşa cum m-ai învăţat tu. În plus, mai aveam şi elementul surpriză de partea mea. Unchiul Henry nu este deloc obişnuit ca femeile să se apere. Când a căzut pe spate, era... uimit.

— Caine? la-o pe Sara afară şi aşteaptă-mă. Richards, du-te şi tu cu ei.

Toţi trei îi spuseră" nu" în acelaşi timp. Caine n-avea chef de complicaţiile debarasării de un cadavru. Sara nu voia ca Nathan să fie trimis la galere. Lui Richards nu-i ardea de făcut hârţoage.

Când terminară cu argumentele, Nathan încă mai era ţeapăn de furie.

— La naiba, Sara, dacă m-ai lăsa doar să...

— Nu, Nathan.

Nathan oftă prelung, iar Sara ştiu că învinsese.

— Nathan, nu putem pleca până nu mă conving că mama e în siguranţă, îi şopti ea. Dar vreau să vin cu tine acasă. Cum ai să rezolvi problema asta?

Nu-i lăsă timp să răspundă.

— Voiam să zic, Nathan, cum rezolvăm problema asta?

Caine propuse o soluţie simplă:

— Ştii, Nathan, Henry pare să aibă nevoie de cât mai multă odihnă. Poate că o călătorie pe mare, până în colonii, ar fi ideală pentru sănătatea lui.

Imediat, Nathan se lumină la față.

— Ocupă-te tu, Caine.

— Am să i-l dau în primire lui Colin şi-l las pe el să aranjeze detaliile, răspunse Caine.

Îl ridică pe Henry de ceafă.

— Câteva frânghii şi-un căluş sunt toate bagajele de care are nevoie.