Tabăra Dependenților

Capitolul 6: Omul diavolului.

— Ne mai vedem, novice. a scuipat el.

Mi-am pus mâna peste locul unde mă strânsese, dar spre surprinderea mea nu mă durea brațul, nu aveam nici măcar o urmă roșie pe mână. Nedumerită, mi-am luat privirea de pe mână și m-am uitat la gardianul blond care devenea din ce în ce mai mic cu fiecare pas pe care îl făcea. După ce nu l-am mai văzut deloc, am intrat în cabană unde am găsit-o pe Emery, jucându-se pe telefon. Aproape că uitasem de telefonul meu, dat fiind faptul că ceva bruia orice fel de semnal aici și eu nu aveam jocuri care merg fără 6G*.

— Hei, care-i treaba? întrebă Emery continuând să se joace.

— Am fost până la cabinet, am dat din umeri. Ce te joci?

— Oh ăsta, e un joc foooarte vechi, dar încă sunt înnebunită după el. E Asphalt 8. zâmbi, ridicându-și privirea din telefon.

— Cred că mi-l amintesc, nu l-am mai văzut de mult. i-am răspuns, așezându-mă pe patul meu de lângă fereastră, lăsând plicul între perne. Mi-am scos de sub pat o geantă, scotocind prin ea. Într-un final, am găsit sticla albastră de suc în care pusesem alcool înainte să ajung în tabără.

— Vrei? am ridicat sticla în sus, scuturând-o ușor.

— Arizona? De ce o ţii aici, știi că ai putea lua de la automatele din cantină, nu? a zis Emery, sprâncenele sale date cu sclipici unindu-se.

Am râs, deschizând sticla și luând o gură din ea. Mi-am închis ochii strâns când am simţit băutura arzându-mi pe gât în jos.

— Nu fii naivă! Înainte să plec de acasă am făcut o vizită la crama președintelui. Am râs sec. Wiskheyul său preferat, am clătinat sticla, fixând-o cu privirea. Era singura pe care o avea. Sper că nu îi duce lipsa așa mult. Mi-am ridicat privirea, întinzându-i sticla colorată. Aceasta o primi recunoscătoare, imediat, dând-o peste cap.

— Uau, e chiar bun! Ai fost o nemernică să o furi. râse Emery.

Am înălţat din umeri nepăsătoare, scoţând o pastilă roz din plic. Apoi am înghiţit-o impreună cu o gură mare de alcool.

— Ce dracu faci? A intrebat Emery, cu ochii mari.

— Mă distrez puţin, poftim! i-am aruncat un antibiotic. Aceasta l-a prin fără vreo ezitare.

Am privit-o cum ia de pe raftul de sus o carte mare din colecţia sa. A pus pastila pe carte și cu o carte de credit - căreia, să fiu sinceră, nu îi găseam rostul aici- a început să sfărâmiţeze mica pastilă albă, până când a ajuns ca un praf. Nu credeam că o să facă asta, dar s-a apropia extrem de aproape și, cu degetul pe una dintre nări, a început să inspire zgomotos substanţa nocivă. Am mai luat o gură din băutură, jucându-mă cu o pastilă roz. Când și-a ridicat capul avea nasul alb datorită prafului și obrajii roși. Am început să râd ca o idioată, și riscam să fiim auzite de către Maura și Ciara, colegele noastre de cabană. Emery a încercat să vină spre mine și să îmi acopere gura, dar a eșuat căzând pe jos, prăpădindu-se de râs.

— Nu am mai făcut asta de mult. Mersi, Frey. a zâmbit. Eu doar am dat din cap. Nu trebuia să-mi mulţumească. Nu îi făcusem niciun bine, ba din contră. Amândouă eram destul de varză, deși eram sigură că drogurile nu își făcuseră încă efectul. Simţeam că plutesc. Într-o perioadă lungă de timp, nu mă mai simţisem așa cum o făceam acum cu Emery. Era ceva ce depășea nocivele. Eu nu îi oferisem droguri lui Emery, ci prietenie. Prietenia mea, ce-i drept, așa toxică precum era, dar era o prietenie.

În acel moment, stând și privind-o pe jos râzând ca un copil mic, am uitat de tot. De cameră, de acel gardian, de motivul pentru care eram ceea ce eram. Era ciudat cum putea arăta atât de adorabil chiar și sub influenţa substanţelor nocive!