Darul

Capitolul VII

Încă. Matthew şi Jimbo îl încadrară. Toţi trei priveau colţul cabinei, ca să aprecieze pagubele.

Câteva scânduri de sub pereţii sobei pântecoase căzuseră prin podea, la nivelul de jos, lăsând o gaură căscată. Doi dintre cei patru pereţi erau înnegriţi până sus.

Dar nu stricăciunile captau atenţia lui Nathan. Nu – îşi ţinea privirea aţintită spre resturile umbrelelor Sarei. Spiţele metalice încă mai luceau roşii între bucăţile sobei.

— Ce-a crezut, că asta-i o vatră? îl întrebă Matthew în şoaptă pe Jimbo, frecându-şi îngândurat bărbia.

— Cred că da, răspunse Jimbo.

— Dacă dormea, fumul ar fi omorât-o, scrâşni răguşit Nathan.

— Ei, băiete, începu Jimbo, convins că iar începea să se ambaleze. Sara n-are nimic, şi altceva nu contează. Numai tu eşti, de vină.

Nathan îi aruncă o privire feroce. Dar Jimbo nu se lăsă deloc intimidat.

— Am auzit când Sara a numit spiraiul horn. M-a umflat şi râsul, atunci. Credeam c-ai lămurit-o.

— Eu n-aş crede, interveni Matthew.

Argumentele lui Jimbo nu aveau darul să-l liniştească pe Nathan.

Cu un glas parcă înecat de plâns, mugi:

— Mi-a dat foc corăbiei!

— N-a făcut-o anume, îi luă apărarea Matthew.

Nathan nu-l asculta.

— Mi-a dat foc corăbiei! repetă el, într-un răcnet şi mai asurzitor.

— Te-am auzit bine şi prima dată, băiete, replică Jimbo. Acum, calmează-te şi încearcă să chibzuieşti cum s-a-ntâmplat accidentul ăsta.

— Cred c-o să mai aibă nevoie de câteva minute până să poată chibzui la orice, remarcă Matthew. Băiatul ăsta a fost întotdeauna un înfierbântat, Jimbo. Iar Sara a pus focul, nu-ncape nici o-ndoială.

Cei doi se întoarseră spre uşa cabinei, gândindu-se că ar fi fost mai bine să-l lase un timp singur pe Nathan. Strigătul lui îi opri în loc:

— Aduceţi-o la mine! În clipa asta!

Jimbo îi făcu semn lui Matthew să stea pe loc, apoi se repezi pe uşă afară. Nu-i spuse nimic Sarei despre cele întâmplate, când o găsi în cabina Norei, ci doar o informă că soţul ei voia să vorbească puţin cu ea.

Sara reveni grăbită în cabină. Când văzu toată apăraia de pe jos, făcu ochii mari. Imediat scoase o exclamaţie, la vederea spărturii căscate în colţ.

— Dumnezeule, ce s-a-ntâmplat aici?

Nathan se întoarse spre ea, privind-o lung, înainte de a-i răspunde:

— Foc.

Înțelese într-o clipă.

— Foc? repetă ea într-o şoaptă răguşită. Focul din vatră, vrei să zici, Nathan?

Nu-i răspunse timp de aproape un minut. Apoi păşi încet până în fața ei. Îi venea s-o strângă de gât. Rezistă acestei ispite nedemne, încleştându-şi mâinile la spate.

Sara nu-l privea, aşa că-i era mai uşor. Ochii ei rămăseseră aţintiţi spre stricăciunile din cabină. Îşi rodea buza de jos, iar când începu să tremure, Nathan bănui că în sfârşit îşi dăduse seama ce făcuse.

Se înşela.

— N-ar fi trebuit să las vatra nesupravegheată, şopti ea. A sărit vreo scânteie...