Darul

Capitolul VI

Un bărbat subţiratic, cu ochi căprui, dădu din cap a încuviinţare.

— Şi scăparea asta nici nu-i aşa de mică, Lester, mormăi el. O să turbeze de furie.

— Ivan e singurul bucătar? se interesă Sara.

— Singurul, confirmă Nathan.

În sfârşit, se întoarse să-şi privească soţul. Era roşie în obraji.

— De ce i se spune Ivan cel Groaznic? întrebă. Din cauza temperamentului?

Când îi răspunse, Nathan abia dacă o învrednici cu o privire.

— Nu le place cum găteşte.

Îi făcu semn unui om să-i arunce lui Ivan în faţă apa din găleată. Imediat, bucătarul începu să bolborosească şi să geamă.

Nathan dădu din cap, apoi se întoarse şi plecă. Sarei nu-i venea să creadă că o lăsa acolo, fără o vorbă. Se simţea umilită. Întorcându-se iar spre Ivan, începu să-şi frângă mâinile, în timp ce aştepta momentul potrivit ca să-şi ceară iertare.

În sinea ei, jură să-l găsească pe Nathan şi să-i mai dea o lecție de bună cuviinţă. Imediat ce Ivan se ridică în capul oaselor, Sara îngenunche lângă el.

— Rogu-te să mă ierţi, domnule, că te-ai lovit din cauza mea. De umbrela mea te-ai împiedicat, deşi dacă te uitai pe unde călcai, sunt sigură că ai fi observat-o. Cu toate acestea, îţi cer iertare.

Ivan se freca pe ceafă, privind-o încruntat pe femeia cea drăguţă care încerca să-i atribuie şi lui o parte din vină pentru că văzuse moartea cu ochii. Expresia ei îngrijorată îl făcu să-şi stăpânească răspunsul ursuz – aceea, ca şi faptul că era nevasta căpitanului.

— Nu m-am lovit prea rău, mormăi el în schimb. Doar n-ai făcut-o anume, nu?

Vorbea cu un uşor accent scoţian. Sarei i se părea destul de melodios.

— Nu, domnule, în niciun caz n-am făcut-o cu intenţie. Te-ai înzdrăvenit îndeajuns ca să te ridici în picioare? Hai, să te ajut...

Îşi dădu seama, după expresia lui circumspectă, că nu avea nevoie de ajutorul ei. Jimbo îl ridică în picioare dar, imediat ce-i dădu drumul, Ivan începu să se clatine. Sara rămăsese în genunchi, lângă el. Întinse mâna să-şi ia umbrela dintre picioarele lui, tocmai când un alt marinar voia să-l sprijine. Bietul Ivan se pomeni dintr-o dată tras în două direcţii opuse, căci nevasta căpitanului încerca să-i dea picioarele la o parte, şi până la urmă căzu în dos.

— La plecaţi de-aici, toată lumea! mugi el.

Acum, glasul nu-i mai suna deloc melodios.

— Diseară, o să rămâneţi nemâncaţi, fraţilor. Mă doare capu', şi-acuma mă mai ustură şi-n cur. Al dracu' să fiu dacă nu mă duc la culcare!

— La vezi cum vorbeşti, Ivan! îl admonestă Jimbo.

— Da da, strigă şi altul, e o doamnă de faţă.

Jimbo ridică umbrela Sarei şi i-o oferi. Se întoarse să plece, dar următoarele ei cuvinte îl surprinseră atât de mult, încât se răsuci la loc.

— Am să pregătesc eu mâncarea.

— Ba n-ai să pregăteşti nimic, replică Jimbo, sever. Eşti femeia căpitanului, n-ai să faci munca oamenilor de rând.

Pentru că nu voia să-l contrazică în faţa celorlalţi, Sara aşteptă să plece, apoi le zâmbi oamenilor care o priveau.

— Voi face o supă delicioasă pentru toată lumea. Ivan? Te vei simți mai bine dacă azi te odihneşti? Măcar atâta pot face, ca să te despăgubesc pentru accidentul ăsta.