Darul

Capitolul III

Întrucât îi aşteptau răspunsul, Nathan spuse:

— Va destul de curând într-a cui cabină stă.

— Mătuşa e-ntr-un hal fără de hal, continuă Matthew. Fac rămăşag că are vreo două coaste rupte. De cum o adormi, o despoi şi-o leg strâns pe mijloc.

— Winchesterii i-au făcut-o, nu? se interesă Jimbo.

Nathan dădu din cap.

— Care dintre lichelele alea de fraţi a fost? vru să ştie şi Matthew.

— Se pare că Henry a ticluit planul, îi explică Nathan. Dar cred că şi ceilalţi fraţi ştiau ce se întâmpla.

— Pe Nora o ducem acasă? mai întrebă Matthew.

— Într-acolo mergem, răspunse Nathan. Nu ştiu ce naiba să fac cu ea. E destul de întremată pentru drum, sau va trebui s-o înmormântăm pe mare?

— O să reziste, prezise Matthew. Pe sub toate vânătăile alea, are o piele aspră. Da, dac-o-nfăşez bine de tot, o să facă faţă.

Îi dădu un ghiont lui Jimbo, apoi adăugă:

— Acu' tre să fiu dădacă la doi.

Nathan ştia că încerca să-l provoace. În timp ce se întorcea spre uşă, Jimbo strigă în urma lui:

— De tine zice, băiete.

Nathan ridică mâna într-un gest obscen, înainte de a dispărea pe scară. Hohotele de râs ale celor doi îl urmară până pe punte.

În următoarele câteva ore, terminară pregătirile de plecare. Încărcătura fu legată strâns, focul ridicat, ancora lestată, iar cele opt tunuri primiră ultimul uns şi lustru înaintea ordinului de a ridica pânzele. Nathan îşi făcu datoria până când greţurile de la stomac îl siliră să se oprească. Coborî în cabină, lăsând comanda celor patruzeci şi doi de marinari în seama lui Jimbo. Răul de mare din primele două zile în larg era un ritual. Nathan învăţase să-l suporte. Avea grijă ca numai Matthew şi Jimbo să ştie, dar asta nu-l făcea să se simtă mai puţin jenat.

Se hotărî să vadă dacă mireasa lui o ducea bine. Pregătindu-se pentru o nouă înfruntare şi rugându-se s-o găsească adormită, deschise ușa cabinei. Sara nu dormea. Imediat ce Nathan intră, sări din pat şi rămase în faţa lui, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup.

Expresia lui Nathan resemnată. Relaxat, o privea cu braţele încrucişate pe piept.

Rochia ei era prea decoltată, şi trebuia să înțeleagă cât mai curând cine era şeful, şi ce anume aştepta de la ea, ca soţie.

— Te îmbraci ca o stricată de prin taverne.

Insulta avu nevoie de un minut întreg ca să-și facă efectul. La început, Sara fu prea uimită ca să reacţioneze. Apoi, scoase o exclamaţie sonoră. Nathan îşi ascunse zâmbetul. Soţia lui nu părea să plângă, ci mai degrabă parcă dornică să-l omoare. Era un început bun.

— Vezi să nu cazi afară prin decolteu, mireasă.

Imediat, Sara îşi acoperi corsajul cu mâinile. Se înroşi la faţă cât ai clipi.

— Era singura rochie destul de închisă la culoare ca să pot umbla noaptea pe-ascuns...

Își întrerupse explicaţia imediat ce-şi dădu seama că intrase în defensivă.

— Pe-ascuns? repetă Nathan alene. Sara, rochia asta nu ascunde nimic. Pe viitor, n-ai să mai porţi rochii care dezvăluie atât de mult. Singurul om care-ţi va vedea trupul voi fi eu. Mă înțelegi?