Înger păzitor

Capitolul I

Noapte de noapte, Caine se ducea la taverna numită „Ne'er Do Well", aflată în inima mahalalelor londoneze. Cârciuma "N-am un sfanţ" era frecventată de veteranii docurilor. Caine se aşeza mereu la masa din colţ, cu spatele său lat la perete, şi aştepta cu răbdare ca Pagan să vină la el.

Marchizul circula prin acele cercuri sordide cu uşurinţa unui om care avea un trecut întunecat. În acea parte a oraşului, titlurile nu însemnau nimic. Supravieţuirea depindea de mărime,de capacitatea de a se apăra cât mai dureros pentru atacant şi de nepăsarea faţă de violenţa din jur. Caine se adaptase într-o singură noapte. Era un bărbat înalt, cu umeri şi coapse musculoase. Doar la vederea lui, cei mai mulţi se intimidau.

Caine avea părul negru, pielea bronzată şi ochii de culoarea cerului de furtună.

Într-o vreme, ochii aceia avuseseră puterea de a stârni iureşul fâlfâielilor din gene ale tuturor doamnelor şi domnişoarelor din lumea bună. Acum, însă, aceleaşi cucoane se fereau de răceala ce pândea acolo şi de expresia lui seacă, lipsită de emoţie. Şuşoteau că Marchizul de Cainewood era împietrit de ură. Caine nu le contrazicea.

Odată ce se hotărâse să joace rolul lui Pagan, nu-i fusese greu să continue cu prefăcătoria. Toţi povestitorii susţineau că Pagan era de fapt un gentleman nobil care se apucase de piraterie ca să poată trăi în stilul desfrânat care-i plăcea.

Caine profita de această bârfă. Când intrase prima oară în tavernă, era îmbrăcat cu cele mai scumpe haine ale lui, având şi un mic trandafir alb prins la reverul vestonului de seară, care atrăsese imediat atenţia.

Pe dată, fusese nevoit să cresteze câţiva oameni cu cuţitul său ascuţit, ca să obţină un loc în grupul lor. Da, era îmbrăcat ca un gentleman, dar lupta fără onoare sau demnitate. Oamenii se dădeau în vânt după el. În câteva minute le câştigase respectul şi teama. Forţa lui herculeană îi atrăsese imediat şi loialitatea lor.

Unul dintre cei mai neînfricaţi îl întrebase bâlbâindu-se dacă era adevărat ce se spunea. Vasăzică, el era Pagan? Caine nu-i răspunsese, dar zâmbetul său scurt arăta că întrebarea îi plăcuse. Iar când îi spusese cârciumarului că marinarul acela era foarte ager la minte, concluzia devenise inevitabilă.

Până la sfârşitul săptămânii, zvonul despre vizitele nocturne ale lui Pagan la „Ne'er Do Well" se răspândise ca ginul dat pe gratis. Monk, irlandezul chel care câştigase taverna la un joc de cărţi măsluit, obişnuia să se aşeze lângă Caine la sfârşitul fiecărei seri. Monk era singurul care ştia despre înşelătorie. Era de acord cu planul lui Caine, căci auzise despre atrocităţile săvârşite de Pagan la adresa familiei acestuia.

Totodată, vânzările îi crescuseră considerabil de la începutul farsei. Se părea că toată lumea voia să-l vadă la faţă pe pirat, iar Monk, un om pentru care profitul conta mai mult decît orice, încasa preţuri exorbitante pentru berea sa botezată. Cârciumarul chelise cu ani în urmă, dar sprâncenele sale portocalii compensau orice lipsă. Erau stufoase şi cârlionţate, şi se căţărau ca o viţă până la jumătatea frunţii pistruiate. Acum, Monk îşi freca acea frunte, nervos.

Era aproape ora trei dimineaţa, cu un ceas peste vremea închiderii. Doar doi muşterii mai aveau paharele în faţă. Când îşi luară rămas-bun, râgâind somnoroşi, Monk se întoarse spre Caine.

— Ai mai multă răbdare decât un purice care aşteaptă un câine jigărit, cum vii aci noapte de noapte. Mă rog la toţi sfinţii să nu-ţi piară curajul, adăugă el.

Se întrerupse ca să-i toarne brandy în pahar, apoi trase o duşcă zdravănă direct din sticlă.

— Ai să-l scoţi la iveală, Caine, nu mă îndoiesc. Cred că mai întâi o să-şi trimită vreo doi oameni ca să te-ncerce. De-asta te previn în fiecare noapte când pleci să-ţi păzeşti spatele.