Iubire toxică

Capitolul 22

ZIUA OPERAȚIEI

    Când m-am trezit eram în spital, cu mâinile lui Christian în jurul meu. Alarma mi-a sunat chiar după 5 minute după ce m-am trezit. Operația trebuia făcută peste 2 ore. M-am ridicat din pat și m-am pus pe scaunul cu rotile. Christian era așezat în pat lângă mine.
    - Te-ai trezit drăguţo? Mă întreabă Christian somnoros.
    - Peste 2 ore încep operația... trebuie să mă pregătesc.
    - Acum mă ridic și eu din pat să te ajut. I-a luat 10 minute să se trezească complet, iar apoi a venit să mă sărute pe frunte. Mi-a luat din dulap o bluză și niște pantaloni și mi i-a dat să mă îmbrac.
    - Crezi că mă poți ajuta să îmi dau jos bluza? Întreb eu.
    - Sigur că da, spune Christian. A venit spre mine și și-a pus mâinile sub materialul bluzei mele de pijama. A ridicat-o ușor, atingându-şi în același timp și degetele de pielea mea caldă. Mi-a dat-o ușor peste capitolul și a început să mă sărute pe gât. Îmi era dor de săruturile sale. Îmi era dor să îl văd dimineață. Îmi era dor de el. Ușa s-a deschis dintr-o dată și asistenta ne-a surprins pe mine și Christian în cel mai stânjenitor moment.
    - Îmi pare rău... Aa.. începeți operația mai repede, să fiţi gata peste 20 de minute.
    - În regulă, îmi pare rău. Spun eu, abținându-mă să nu râd de situație. Când asistenta a ieșit din cameră am început să râd cu Christian cât am putut de tare.
    - Asta clar a fost una dintre cele mai stânjenitoare momente din viață mea. Spune Christian râzând.
    - Bine că nu ne-a văzut cineva în pădure. Atunci era și mai stânjenitor. După ce am terminat să ne amuzăm și-a ridicat capul de pe pieptul meu și m-a ajutat să mă îmbrac mai repede fără întreruperi. Înainte că asistentele să mă ducă în salonul unde urma operația să înceapă, Christian mi-a sărutat mâna și m-a încurajat.
    - O să fie bine, te iubesc. Îmi spune Christian.
    - Și eu te iubesc, îi spun eu. Și uite așa operația pe care o așteptasem de atâta timp urma să înceapă. A treia oară când am clipit, ochii nu mi s-au mai deschis. Eram adormită complet. Când m-am trezit eram în cameră mea obișnuită de la spital, cu Christian, pe scaunul de alături.
    - Te-ai trezit, ce bine. Cum ești? Mă întreabă Christian îngrijorat, apropiindu-se de mine. L-am mai privit câteva secunde iar apoi i-am răspuns.
    - Sunt bine, cred. Hai să încerc să mă ridic.
    - Stai puțin, de două zile dormi încontinuu, linişteşte te puțin.
    - Am așteptat atât de mult să pot merge...
    - Știu dragă mea... vrei apă?
    - Nu
    - Mâncare? Îți este foame?
    - Nu, spun eu zâmbind
    - Dar
    - Christian, sunt bine. Nu am nevoie de nimic. Acum haide ajuta mă să încerc să mă ridic.
    - În regulă, spune Christian. Acesta s-a apropiat de mine și mă ținut cu o mâna de talie iar cu cealaltă de mâna stânga. M-a ajutat să mă ridic iar apoi am realizat că pot să merg singură. Am încercat să mă duc până la dulap și înapoi.
    - Pot să merg. Pot să merg! Am strigat eu prin cameră, de fericire. Am mers spre Christian și l-am îmbrățișat. Dar puteam să simt că ceva e neregulă cu el.
Christian, ce se întâmpla? I-am spus îngrijorată
    - Nimic, mă bucur că poți merge
    - Dar?
    - Nimic Ecaterina
    - Christian... spune mi
    - Dar acum 7 zile am făcut o înțelegere, că după ce o să poți merge din nou o să te părăsesc și nu o să te mai caut.
    - Christian... nu i-am dat niciun răspuns pentru că nu știam că are nevoie de unul, era clar că îl voiam lângă mine, dar am făcut o promisiune.
    - Mereu te voi iubi Ecaterina. Mă voi îndrepta spre ușa. Cât se poate de încet. Din momentul în care ies pe ușa, nu mai sunt al tău. Și o voi face cât se poate de încet ca să văd dacă îmi spui să mă opresc. Nu îmi pasă de promisiune. Te iubesc. Dar te-am rănit atât de mult... dacă vrei pauză asta înțeleg. Mereu te voi iubi indiferent ce decizie iei. Doar că nu vom mai fi niciodată împreună dacă nu mă opreşti până să ies din cameră. Acesta s-a îndreptat spre ieșire, privirea fiindu-i fixată pe mine. Voiam să îl opresc. De ce nu o făceam? Poate pentru că îmi era frică că voi accepta să rămână în viață mea pe veşnicie și acesta nu o să mă mai vrea. A apăsat de clanța încet, pregătit să iasă afară din cameră. Și-a mutat privirea, fixând-o pe podea și chiar când să închidă ușa camerei l-am oprit.
    - Vreau să rămâi. Dar nu doar acum. Nu te vreau doar astăzi, doar o lună, doar un an sau doar 7 zile, spun eu râzând trist, te vreau o veşnicie.
    - Mereu voi fi aici. Îți promit. Nu voi pleca niciodată. Acesta mi-a sărutat buzele, uitând amândoi de cele 7 zile de dragoste, limitate dar insuficiente.