Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Uitare

—Unde mergi? mă întrebă cu o expresie neutră, iar vocea lui se pierdu în urechile mele ca un ecou.

—Vecina de alături ne-a invitat la nunta băiatului ei. Merg cu Gale şi bunica. Nu cred că voi sta prea mult.

Nu voi sta mult? De ce îi dădeam tocmai lui explicaţii? Cu ce l-ar fi încălzit faptul că i-am spus? Mi-am încordat trupul, strângând materialul vișiniu al rochiei ce-mi cădea peste genunchi. Îmi era frig, deși până atunci temperatura camerei fusese numai bună. Ochii mei îi găsiră din nou pe ai lui și Hades își umezi buzele, ca și cum ar fi dorit să zică ceva. Cu toate acestea, tăcu, iar liniștea dintre noi deveni apăsătoare. Nu-l mai văzusem de mult timp. Într-un fel, după timpul constant petrecut împreună, patru zile chiar era mult. Mi-am dat niște șuvițe după ureche și m-am ridicat de pe scaun. Poalele rochiei se revărsară până aproape de suprafața pământului și ochii lui Hades, în întunecimea din cameră, străluciră pentru scurt timp. Căldura corpului îmi urcă în obraji. Am încercat să ascund cumva pielea lăsată la vedere de crăpătura rochiei, simţindu-mă stingheră, dar altfel decât o făcusem până să apară el.

—De ce ai ieşit din conac? l-am întrebat, înaintând cu un singur pas spre locul în care se afla.

—Să aştept patru zile ca tu să-ţi faci apariţia nu a fost tocmai plăcut.

—Eu...

Mi-a tăiat vorbele când, imediat după ce am deschis ochii în urma unei clipiri, era deja în faţa mea, aplecat suficient de mult ca nasul să-i ajungă în dreptul frunţii mele. Am rămas înmărmurită, cu braţele moarte pe lângă corp şi buzele desprinse. Am surprins momentul în care ochii i-au străfulgerat undeva în zona bărbiei mele, apoi privirile ni se intersectară pentru cine știe a câta oară şi aerul dispăru în mod misterios. Am clipit cu disperare și buzele lui se arcuiră aproape insesizabil într-un zâmbet posesiv, ca şi cum îşi cumpărase o nouă jucărie căreia nu mai avea de gând să-i mai dea drumul. Cu toate acestea, nu m-am mişcat de lângă el. În acele momente, când îi vedeam sclipirea intensă din ochi şi muşchii încordaţi de sub materialul fin al cămăşii, aş fi fost în stare să fac un pact cu însuşi Diavolul doar ca să-l pot atinge. Sau cu zeul Infernului, căci îl aveam în faţa mea, manevrându-mă cu o dibăcie incontestabilă, incapabilă să fac ceva chiar dacă ştiam că mă îndreptam cu paşi repezi spre sfârșit.

—De fiecare dată când am venit la conac, reușeai să treci de pragul cel mai înalt al furiei. Eşti sigur că mai vrei să-ți fac vizite?

—Ştiu unde vrei să ajungi, frumoasă Joy, îmi murmură el, ca şi cum îmi divulga un secret pentru care ar fi trebuit să ucidă la final. Dar nu vei auzi din gura mea răspunsul la această întrebare.

Am înghiţit un nod greu ce-şi făcuse culcuş în gât, iar Hades își urcă un braţ spre pieptul meu, prefăcându-se că se joacă cu una dintre şuviţele ce cădeau peste materialul rochiei. Îşi ridică ochii spre mine cu o expresie fermă, liniştită, ceva ce nu-l caracteriza prea tare. De fapt, nu eram sigură dacă-l văzusem vreodată purtând acea expresie pe chip. Hades nu era un foc blând, cald și inocent de tabără, în lumina căruia să privești stelele și să cânți. Hades era un adevărat incendiu din calea căruia trebuia să fugi ca să-ți salvezi viața. Numai că eu niciodată nu am stat bine la capitolul viteză.

—Am uitat cât de rezervat ești, i-am replicat, rotindu-mă pe călcâie, spre uşă, dar în secunda următoare Hades mă flancă din faţă şi îmi blocă drumul.

—Pentru tine nu voi fi niciodată, micuţo, îmi zise, cu buzele lungite pe faţa-i palidă, ca a unei statui în bătaia lunii.

—Micuţo? am repetat, încruntându-mă zdravăn, ca să ascund plăcerea ce mi-o crease în interior acel cuvânt.