Julian nu știa ce să creadă despre noaptea trecută. Pe de o parte nu aflase nimic din ce trebuia să afle. Misiunea lui era un eșec. Pe de ală parte aflase mult mai multe decât spera: lumea aceasta era cu totul altfel decât toate celelalte lumi.
De asemenea, experiența fusese foarte plăcută până în punctul în care devenise terifiantă și îl făcuse, îi făcuse pe amândoi, să părăsească casa în grabă. Se întrebă dacă avea să o mai revadă vreodata, sau dacă era măcar reală. Intraseră împreună să cerceteze casa, dar Julian nu știa de unde cunoștea acea femeie. Cu siguranță nu avusese nici un gând carnal inițial, în ciuda faptului că era atrăgătoare. Nu-i mai știa numele, sau nu i-l știuse niciodată. Nu își amintea să fi schimbat vreun cuvânt, dar cu toate acestea se treziseră sărutându-se și lipindu-se de pereți în focul pasiunii, ca și cum nici unul dintre ei nu avea să mai iubească vreodată. Amintirile nu erau ordonate, ci săreau de la una la alta aidoma unui vis. La un moment dat ea era jumatate goală și se sărutau cu aceeași pasiune, prea orbi să observe ceva în jurul lor. Atmosfera casei se schimbă la un moment dat, la fel și culoarea pereților, acum de un verde închis. Tablouri atârnau pe pereți și spuneau povești despre viața într-un fel de junglă, o lume junglă. Julian si fata se sarutau cu foc pe un hol, la intrarea într-o cameră de zi. Buzele ei...de fapt totul la ea era fantastic. "Am fost drogat." se gândi, dar nu avea cunoștință de nici un drog al cărui efect să fie dragostea. Și el cunoștea aproape toate drogurile din Imperiu. Fără să vrea, sau poate încă sub efectul "drogului dragostei", incepu să fredoneze un refren modern "Zece mii de planete...". Desigur, nu erau zece mii de planete în imperiu. Abia dacă erau 300, dar pentru autor parea suficient de mult. Sarutarile acelea nu erau din lumea aceasta. El cu siguranta era, nu stia daca ea există. Se concentră și mai mult pe acea amintire. Imediat ce intraseră în camera de zi începu să se materializeze în fața lor un câine uriaș. Nu un câine clasic, ci ceva mai fioros. Încet, dintr-un fum verzui. Pereții semănau din ce în ce mai putin cu pereți și din ce în ce mai mult cu garduri vii. Tablourile acum atârnau de diferite crengi subțiri și arătau o casă întunecoasă. Fata observă câinele prima și se rupse din îmbrățișarea lor pasională. Țipă. Julian văzuse ciudata materializare a câinelui încâ înainte de țipătul ei și o împinse în spatele lui, un gest inutil de protecție. Câinele avea să-i sfâșie pe amândoi la fel de ușor. Fata se împinse într-unul din pereții vii și acesta se deschise, aidoma unei uși. Țâșniră amândoi pe ușă fugind în direcții diferite, fiecare gândindu-se ca va fi urmărit de câinele uriaș și-și va scăpa astfel iubita/iubitul. Cel puțin asta simțise Julian, iar in acele momente crezuse că-i simte și ei gândurile. "Acolo, se gândi, acolo mi-am pierdut comunicatorul! Trebuie să mă întorc în acea casă." Poate avea să o revadă, poate câinele nu mai era acolo. Cert era că fără acel comunicator Julian era ca și pierdut. Imperiul nu putea să îl recupereze așa de departe. Nu toate planetele erau colonizate la fel, iar majoritatea erau lăsate de izbeliște. Se pare că admnistrarea a 300 de planete cerea un aparat administrativ imens pe care Pământul pur și simplu nu îl deținea. Se grăbi spre o piață micuță pe care și-o amintea din fuga lui de acum o oră. Pe o banca doi barbați stăteau de vorbă, dar încet, foarte încet. În partea opusă a pieței, un alt om descălecase de pe bicicleta si își târșâia picioarele. Abia se mișca. Julian nu avea timp să analizeze și se grăbi să treacă prin piață. De după o gheretă părăsită o văzu: roata. Un disc subțire cu diametrul de aproximativ un metru jumătate ce se rostogolea încet prin piață. Graba nu-i dădu timp să analizeze situația și găbi pasul. Imediat, roata își grăbi rostogolirea. Julian se înclină spre stânga sperând să fie în afara câmpului roții, sau foarte aproape de limita. În zadar, roata se înclină și ea și porni spre el. Brusc, Julian întelesese situația, omul mergând pe lângă bicicletă, cei de pe bancă. Dumnezeule, puteau fi aici de ore. Roata își încetini înaintarea. Nu complet cât să fie inofensivă, dar nu era un pericol imediat. "O roată, se gândi, oare e o coincidență?" Roțile, discuri cu lame ascuțite ca un briceag, apăruseră mai peste tot prin imperiu. Erau indestructibile și se roteau tot timpul, cu cea mai mare viteză din câmpul lor. Inițial populația crezuse că reprezentau noua metodă a imperiului de control a populației, dar fusese destul de clar că nici gărzile nu erau imune. Avusesera loc câteva masacre până când să își dea cineva seama că roata se învârtea cu cea mai mare viteză din câmpul ei. Mima oarecum orice mișcare, dar stângaci, haotic. Dar în momentul în care întâlnea o viteză mare, aceasta se rotea cu acea viteză si tâia totul în calea ei. Marginile erau ascuțite la nivel de moleculă și treceau prin orice daca roata avea destulă viteză. Roțile generau un câmp temporar pe care apoi îl absorbeau. Puteau fi opera inamicului, sau puteau fi opera unor organizații teroriste. Ambele ipoteze erau puțin probabile intrucât nici una dintre părți nu deținea asemenea tehnologie. "Trebuie să scap repede de aici, gândi." Imediat roata își acceleră mișcarea. Julian privi în jur și văzu cei doi oameni de pe bancă care îl ațineau cu privirea, înspăimântați. Pricepu: roata simțea cumva și timpul psihic al unei ființe vii. Încremeni și expiră încet. Aveau cu toții să petreacă multe ore în acel loc, până când roata părăsea perimetrul. Și apoi multe alte ore să fie siguri că au depășit câmpul. Recuperarea comunicatorului și fata din casă trebuiau să aștepe. Tot ce puteau spera era ca nici un animal mic si rapid să nu intre în câmpul roții.
