Quebec

Caputolul 4

Drag cititor, te rog sa votezi.

Eram in fata casei familiei Murphy. Ca și data trecută, nu știam in ce sa ma îmbrac ca sa fac o impresie buna. Am ales sa ma îmbrac intr-o pereche de blugi și o bluza albă. Sper ca îmbrăcămintea e destul de decenta. Am vazut-o pe doamna Murphy in haine elegante și sinceră sa fiu, sunt foarte curioasa sa aflu ce lucreaza.

Am apăsat pe sonerie și asteptam ca cineva sa deschidă. Sunt emoționată. Cred ca nu m-am mai simțit așa de când am avut primul sărut. Palmele îmi sunt puțin amorțiți și încerc sa-mi mișc degetele deschizând și închizând pumnul pentru a reveni la normal. Printre gratiile negre ale portii o zăresc pe doamna Murphy. Avea un zâmbet atât de mare pe fata, încât ma făcuse și pe mine sa zâmbesc. Îmi deschide ca mai apoi sa ma îmbrățișezi strâns. Nu ma asteptam la asta.

—Îți multumesc ca ai venit. Nu știu ce ma făceam fără tine.

S-a depărtat de lângă mine și mi-a facut semn sa intru.

—Nu este nevoie sa-mi multumiți. La urma urmei lucrez pentru dumneavoastră.

—Oh, de-ai sti cât de greu este sa gasesc pe cineva. Re aproape o luna caut și fără rezultat. Ma bucur ca Dumnezeu mi te-a adus in cale. Sper sa fie tot bine și sa te înțelegi cu Quebec.

—Și eu sper. Nu doream sa vorbesc prea mult. Ma simt rău. Din cauza emoțiilor îmi pulsează inima tare, îmi este greață și nu pot sa respir. Rareori am astfel de stari. De obicei, doar in momente stresante. Însă acum este unul din acele momente.

Urc împreuna cu doamna Murphy pe scările ce duc la al doilea etaj al casei.

—Nici măcar nu te-am intrebat. Vrei o cafea sau poate sa iei micul dejun? Este destul de devreme, nu cred ca ai reușit sa mănânci ceva. Doar cuvântul "mâncare" îmi intoarce tot stomacul pe dos. Și așa îmi e greață și îmi vine sa vomit, iar vorbind de mâncare nu îmbunătățește lucrurile.

—Nu, multumesc. Este in regula. Am mâncat. Incercam sa termin sa vorbim despre..uh. Normal ca nu mâncasem nimic. Nu puteam. Însă trebuia sa fiu politicoasa, iar doamna Murphy este mult prea politicoasa, lucru care mă dispera. Nu îmi plac oamenii care îți intra prea mult in voie și se poarta foarte frumos, ca și cum le-ar fi frica sa facă sau sa spună ceva greșit. Iar doamna Murphy este unul dintre ei.

Ajungem la capătul scărilor și o urmez spre prima usa. Bate de doua ori și așteaptă un răspuns. Însă nu Răspunde nimeni. Doamna Murphy deschide puțin usa, doar văzându-se o mică crăpătura, după care vorbește din nou:

—Quebec, dragule, pot sa intru?
Din partea cealaltă a ușii se aude doar un scurt mormait.

Doamna Murphy deschide ușa mai mult, lăsând ca lumina vagă a dimineții sa pătrundă fin camera pe hol. Intra prima făcându-mi semn sa o urmez. Imediat ce ma aflam in camera, atenția mi-a fost atrasa de corpul masiv ce stătea întins pe pat. Purta pantaloni gri de trening și un tricou alb. Parul ii era saten, foarte puțin cârlionțat și scurt. Puteam observa cu ușurintă cum lumina de pe geam ii mângâia părul din fata. Cât despre fata, am vazut maxilarul accentuat, pielea deschisă la culoare, poate chiar albă. Buzele roz, nu foarte mari, însă nici mici. Nu am putut sa vad ce culoare are la ochi. Are niște trăsături frumoase la fel ca și corpul. Nu era cine știe ce musculos umblat pe la sala, însă avea un corp masiv.

—Beck. A venit Abigail.

Beck sau Quebec și-a întors puțin capul fixându-ma cu privirea, păstrându-și aceeași postura. Ochii lui privindu-ma de sus in jos mi-au creat o electricitate in mine. Ca și cum un curent electric mi-a trecut prin fiecare vas de sânge.

—Îți amintești? Ti-am spus ieri ca Abigail va sta la noi ceva vreme.

Acesta își intoarce privirea inapoi la tavan, de parca acesta era cel mai interesant lucru la moment. Mama lui ofta lung și înaintează spre pat.

—Quebec! Asculta-ma! Poarta-te frumos, știu ca poți sa faci asta. Nu pot sa te las singur acasa, trebuie sa muncesc și sa ne întreținem.

Privesc emoționată cu doamna Murphy îl apuca de braț, mângâind-ul gentil. Acesta însă, tot nu da nici un semn ca ar fi acolo. Pare total indiferent și nici măcar nu știu dacă asta e un lucru bun sau nu. Văzând ca el nu are nici o emoție, de parca doar trupul i-ar fi acolo, iar sufletul nu, doamna Murphy se îndepărtează de el. Expresia fete ii era îngândurată, probabil și dezamagita.

—Am lăsat pe masa din sufragerie o lista cu tot ce trebuie sa faci. Nu e complicat, doar încearcă sa respecți tot ce e scris acolo. Am lăsat și numărul meu de telefon, in caz de ceva.

Am aprobat din cap puțin nedumerită. Nu ma așteptam ca trebuie sa fac ceva.

—Să aveți o zi buna!  Ne urează doamna Murphy, atingând-ma preț de câteva secunde pe umeri.

—Și dumneavoastră!

Iese pe usa mai repede decât ma asteptam. Acum am rămas singura cu el. Mi-am întors privirea spre el, însă exact cum ma asteptam, nici nu se clintise.

—Mai ai de gand să stai mult aici?