Ivory [poezii]

Dorinţe

Tu crezi c-am vrut? N-am vrut, ţi-o jur!

Că totul s-a-ntâmplat aşa, eu vină n-am avut.

Eu am facut tot. Tot ce-am putut. Tot ce-am

Ştiut. Tu n-ai făcut decât ce te-am rugat.

Mi-ai adunat bucăţile de suflet de pe jos.

Mult prea târziu, de fapt, mult prea târziu.

Se află-acum într-un coşciug, în putrefacţie

Intrate, departe de tot ce le-a fost drag vreodată.

Şi într-un cimitir coşciugu-mi zace, un cimitir

Imens şi plin de nedreptăţi, în care eu nu-s nimeni,

Cum nu eşti nici tu. Durerea mea e surdă,

Dar sparge timpanele pământului care mă acoperă.

Când trupul îsuşi mi-e etern coşciug de sentimente,

Când organele nu mi-s altceva decât pământ,

La ce bun să mai urlu în agonie, când nimeni nu

Mă poate auzi? Suntem morţi, morţi cu toţii,

La durerile celor din jur! Nu suntem decât suflete

Sfâşiate şi egoiste, care se-aud doar pe sine strigând.

Nu suntem bravi conducători de oşti, nu suntem

Regi, nu suntem entităţi! Nu suntem decât coşciuge

Grele de plumb Bacovian, care-şi poartă amara

Durere cu puţina demnitate care le-a mai rămas.

Dorit-am toţi să fim omnipotenţi. Dorit-am ca

Durerea noastră imn să fie! Să facem rau şi

Altora, de ce să suferim doar noi? Să facem

Universul marele nostru cimitir, cu Dumnezeu

Gropar şi cu Satan grădinar, căci numai El mai

Poate avea grijă de aste fiinţe josnice şi laşe,

Fiinţe laice până-n clipa de Apoi. Să distrugem

Tot ce poate fi frumos şi diafan, în numele durerii

Pe care singuri nu ne-o putem curma. Să dam

Crezare celor mai rele zvonuri, să ocolim tot

Ce-a fost vreodată bun! Să parem cu toţii sfinţii

Iadului, pentru că alt drum de-ntors n-avem acum.