Monstrul

XXXIII. Peștera

Alerga cu repeziciune după căprioara care avea să îi fie masă. Avea blana cafenie și se putea observa de la distanță că încă era un pui.
Își înfipse unghiile în carnea animalului, acesta căzând pe jos. Dădea din membrele lungi pentru a mai încerca, pentru ultima dată, să scape de prădătorul care avea să-l omoare.

Prima reacție a Janettei a fost să țipe. Uneori scăpa câteva lacrimi când vedea trupul firav sacrificat pentru hrana lor.
-A fost crud din partea ta! mormăie.
-Vei muri dacă nu mănânci! îi întinde o bucată de carne care era pe pulpa stângă.
Zâmbi strâmb și o gustă. Era mult mai bună ca cea de pui pe care o mânca de obicei și mult mai consistentă. Nu era condimentată, nu aveau cu ce, dar erau mult prea flămânzi pentru a mai comenta.
-Cum ai prins-o? întreabă cu gura plină.
-Cu mâinile! ațâță focul.
Din peșteră se vedea foarte bine apusul. Combinațiile culorilor erau nemaipomenite, mov, galben, portocaliu, puțin verde, roșu, toate erau pastel.
-Îți place? îi înconjoră talia cu brațele, șoptindu-i la ureche.
-Mult! mormăi și se legănă ușor.
Era liniște, dar nu una incomodă, era una în care puteai să meditezi la greșelile pe care le-ai făcut.
-Mi-e sete! se întoarce brusc cu fața spre el.
Respirația i se opri când îi văzu ochii. Verdele smarald o priveau cu iubire și admirație. Își mușcă buza inferioară, ca apoi să le lipească pe ambele de ale lui Harry. Îi prinse părul în mâini și trase ușor de el. Inima ei bătea nebunește și era aproape să îi sară din piept.
-Am văzut un mic lac puțin mai departe, dar nu am în ce să aduc apă. Trebuie să vii și tu!
Nu merseră mult,cam douăzeci de metri până să ajungă la destinație. Era între copacii și abea putea fi observat.
Se așeză în genunchi și își împreună mâinile. Atinse apa rece și oftă fericită. Își putea vedea chipul obosit, plin de cearcăne și palid. Scutură din cap și bău rapid, lăsând bărbatul din spatele ei să-și potolească și el setea.
-Care crezi că e sensul vieții? o întreabă, împreunându-și mâna cu a ei.
-Sensul vieții? râde încet. Consider că sensul vieții fiecărei persoane este să-și găsească jumătatea și să învețe s-o iubească. Sensul vieții e dragostea! termină.
Liniștea se lăsă peste ei timp de câteva minute, până când au ajuns la casa lor improvizată.
-Când vom putea pleca de aici? se cuibărește în brațele lui.
-Nu știu! oftează și-i mângâie părul.
Mâncarea încă era caldă și le-ar fi ajuns încă pe o zi, dar lemnele erau din ce în ce mai puține.
-Va trebui să merg să adun lemne! o îndepărtează ușor.
Aceasta aprobă și-și mângâie brațele. Nu voia să-l lase să plece fără ea, dar știe că nu i-ar fi fost de niciun ajutor, ba chiar ma mult, l-ar fi încurcat.
Se plimbă nelniștită dintr-o parte în alta a peșterei. Focul deja se stinsese și frigul era din ce în ca mai aprig. Lacrimi reci îi cădeau pe față, inima strângându-i-se în piept. Își făcea griji pentru Harry, plecase de câteva ore bune și nu se mai întorsese. Se gândise prima dată că a părăsit-o, că era doar o povară pentru el și voia să scape de ea cu orice preț.
Afară ploua cu tunete și fulgere. Își dezbrăcă rochia și lenjeria rapid și ieși, clătindu-le puțin . Era pudică dar nu avea cine s-o vadă.
-Ce faci?
Își acoperi părțile intime cu mâinile și se înroși. Bărbatul rânji pervers și se apropie de ea. Îi întinse cămașa pe care o purta el cu puțin timp în urmă. Nici nu observase grămada imensă de lemn ce erau așezate într-un colț.
Chair dacă încă se vedea mare parte a trupului, nu se simțea chiar așa goală.
Se apropie de focul care era aprins și-și frecă palmele pentru a le încălzi. Fundul ei arăta apetisant prin materialul aproape transparent și ar fi vrut să-l muște.
-Am adus asta! arătă spre blana căprioarei.
Strâmbă din nas. Nu era foarte mare, dar ar fi putut sta doi oameni pe ea. Era curată și moale, dar mirosea puțin a iarbă.
-Ne-am putea încălzi reciproc! își lipi abdomenul de spatele ei și mârâi excitat.
-Ce spui dacă ne-am culca?
Propune și acesta oftează. Se întind pe jos și Janette se face ghemotoc lângă el.