Monstrul

XVIII.Castel

             Își înfinse mâinile în părul lui cârlionțat și trase de rădăcini. Inima îi bubuia în piept, probabil din cauza emoțiilor.
             Palmele lui mari erau așezate pe talia ei, strângând-o ușor. În mod normal, nu ar fi lăsat pe nimeni să-i atingă părul, pe care-l iubea, dar mișcările inocente pe care le făcea ea îi plăceau.
             Lipsa de aer îi întrerupseră. Acum era acel moment în care îți doreai să trăiești fără să respiri.
             Obrajii ei erau roșii și nu știa ce să facă pentru a se ascunde.
              -Ești așa frumoasă! șoptește bărbatul, lipindu-și fruntea de a ei.
             Se priviră în ochi și parcă nu mai simțeau nevoia de a clipi. Ochii lui verzi o priveau cu pasiune. Era ciudat să simtă iubită în brațele răpitorului ei?
            -Cred că ar trebui să plec! spune, îndepărtându-l încet.
              Îi privea lacom trupul aproape gol, mușcându-și buza inferioară.
              -Nu fugi de mine, prințesă! zâmbi, gropițele din obrajii lui apărând rapid.
            Era prima dată când îl vedea zâmbind și putea spune că era cel mai frumos bărbat atunci când o făcea.
              -Mai târziu îți voi prezenta castelul și le voi spune gardienilor că ai voie să intri în orice încăpere îți dorește inima!
               Îl privi uimită. Acum putea scăpa foarte ușor, dar ceva din interiorul ei îi spunea să nu o facă, pentru că aici îi este fericirea.
              -Mulțumesc! îi sare în brațe.
              Era surprins într-un mod plăcut. Stătuse câteva secunde pentru a procesa acțiunea care s-a întâmplat, ca după să-i întoarcă gestul. Nu era obișnuit cu îmbrățișăriel, nu făcea asta decât cu persoanele dragi, cum ar fi Olivia.
            Se întristă când își aduse aminte de greșeala majoră pe care o făcuse. Era sigur că femeia nu-l va mai ierta niciodată și va pierde orice legătură cu familia lui.
             -Dante a plecat?
             Se încruntă pentru un moment, un nou sentiment apărând în sufletul lui. Era ca și cum voia să-și bată fratele deoarece era subiect de discuție.
              -Da! răspunse printre dinți.
                Janette oftase ușurată. Acum nu-i va mai fi frică să cunoască fiecare cameră, putea să se plimbe în liniște pe holurile întunecate, dar aerisite, ale palatului.
                  Îi sărută obrazul și o zbughi spre camera ei. Trebuia să găsească cu ce ar trebui să se îmbrace și să facă duș.
                  Nu-și putea exprima bucuria, doar putea s-o arate. Spera ca viața ei să rămână la fel de perfectă ca ziua de azi.