Colţul nepătruns -în curs de editare

Capitolul 6 (II)

                                                               ~CAPITOLUL 6 (II)~

~februarie 2012

Isi apleaca usor capul si-mi prinde ochii in jocul sau fascinant. Mii de lumini parca scapara in intunecimea pupilelor lui. Imi prinde capul cu mainile sale mari si calzi intr-un mod atat de tandru si protector, incat pleoapele mi se lasa fara voie. Ma apropie usor de el si isi lasa buzele sa se odihneasca pe fruntea mea rece. Incep sa tremur. Nu stiu daca reactia este din cauza vantului tarziu de sfarsit de anotimp sau de vina este emotia ce se imprastie in intreg corpul. Ajung la concluzia ca ultima varianta e cea adevarata.

Mi-as dori sa nu mai aud ticaitul acelor grabite ale ceasului ce se odihneste pe mana mea stanga, iar clopotele bisericii de alaturi sa inceteze din a produce zgomote ce acum imi pareau sacaitoare. As fi vrut sa se opreasca tot, chiar si cel mai mic sunet, galagia vantului trecator, latratul pierdut al unor caini vagabonzi, si sa raman stransa in imbratisarea sa calda. Insa el se indeparteaza si ochii mei se deschid luand din nou parte la dansul obisnuit. Zambetul sau dulce, ce ma linisteste de fiecare data, se afiseaza si reimprastie valul de emotie prin mine.

-Buna, bombonica!

Ador cand imi spune asa. Intotdeauna mi-au placut alinturile dintre persoanele aflate intr-o relatie. De cele mai multe auzeam aceleasi cuvinte spuse de persoane diferite si intr-un fel ma deranja repetitia. Parca nu mai exista originalitate. Dar nu si la el. Puteam sa aud de o mie de ori aceleasi cuvinte si nu ma mai saturam.

Nu stiu ce sa-i raspund, fiind prinsa in jocul sau magic, insa las cateva sunete sa-mi iasa printre buzele parca amortite.

-Hei...

Ii raspund dupa o pauza ce imi pare mult prea lunga. Nu stiu ce pot sa-i mai spun,stiu ca e prea putin, dar mai stiu si ca nu il deranjeaza. Nici pe mine nu ma supara linistea ce ne inconjoara, ci mai degraba imi pare un scut protector. Imi e de-ajuns ca ma tine de mana si ma priveste.

-Pe unde mergem de data asta? Il intreb in cele din urma, incepand sa privesc in jur.

-Haide pe aici.

Ma trage dupa el pe o strada destul de lata cat sa incapa doua vehicule deodata, strada ce nu imi este necunoscuta si contine mai multe gropi decat bucati asfaltate. Lasam in urma biserica romano-catolica, cu turnul ei mandru si clopotul ce mi-a incantat urechile la fiecare pranz al copilariei mele. Gardul ei din fier forjat, negru, ce nu acopera prea multe, ci mai degraba lasa la vedere o gradina bine ingrijita, pare sa ne spuna un trist "la revedere".  Gazonul din urma noastra, aranjat frumos pe de o parte si de alta a strazii, plange tacut dupa noi, insa norii fumurii par sa ne zambeasca. Raze de soare revoltate ne spioneaza din cand in cand, dar dispar mult prea rapid, fiind invinse de ostirile cerului. Aliniati la dreapta si la stanga noastra, copaci viteji isi lasa lacom crengile goale in jos, dorind sa ne atinga fericirea pentru o clipa pieritoare.

Parcurgem jumatate din drum in liniste, indreptandu-ne niciunde, ascultand parca vantul ce ne urmarea.

-Va fi o luna dificila, imi spune el dupa un oftat scurt.

Imi intorc fata pentru a-l vedea mai bine si ma incrunt usor. Il privesc cum urmareste jocul mainilor noastre, rosii din cauza frigului, iar apoi ma priveste zambind.

-De ce spui asta? Reusesc in cele din urma sa-l intreb.

-De fapt, nu prea stiu... Adica, depinde de alegerea ta. Stii ce este peste doua saptamani?

-Doua saptamani?

Stau si calculez o clipa, gandindu-ma ce eveniment important ar putea fi. Luna februarie nu e o luna a sarbatorilor. Nu e ziua mea si nici a lui. Nu pare a fi nimic in neregula. Numai ca este o data anume...