Colţul nepătruns -în curs de editare

Capitolul 1 (I)

                                                        ~CAPITOLUL 1 (I)~

~12 septembrie 2011

        O zi insorita si calduroasa de inceput de toamna. Peste tot numai zambete, culori, flori si mii de emotii. Asa arata ziua in care viata mea a inceput sa ia parte la un nou curs. Multe vieti au inceput odata cu mine, dar nu stiu cat au fost influentate.

Multime mare, studenti, profesori, simpli participanti si acolo, intr-un capat de lume inca o fata curioasa. O fata timida, foarte agitata si derutata, privea in toate partile sperand ca va gasi pe cineva cunoscut. Aceasta eram eu. Putin naiva, extrem de curioasa si nerabdatoare, dar si speriata, ma strecuram cand pe langa un grup, cand pe langa altul.Imi aranjez odata fusta, apoi din nou, verific daca mai este vreo cuta stramba, neascultatoare pe camasa si pornesc iar. Aici nu stiu pe nimeni, nici aici, dincolo o fata cunoscuta, doar din vedere si atat. Fosti amici, colegi, vecini, nimic. Nu gasesc pe nimeni niciunde. Intr-o mare de ochi. In sfarsit, uite pe cineva!

        -Buna! Ce mai faci? Si tu a 9-a?

        -Buna! Mda, si eu la fel.

        -Stii unde se aduna B-ul? Indraznesc eu sa intreb cand tacerea incepe sa se instaureze.

        -Nu, nu prea am de unde… Tu stii cumva unde e clasa mea?

        -Mai exact?

        -Stiinte sociale.

        -Nu… nu stiu pe nimeni.

        -Eu vreo doi-trei, dar nu-I gasesc.

        Parul saten deschis, ochii albastri limpezi si fata imaculata ii ofereau un anumit grad de frumusete. Se uita intr-o parte si in alta, la fel ca si mine de altfel, parul nu prea lung, lasat pe spate, arata mici onduleuri pe alocuri. Cei 4-5 ani de atletism isi spuneau cuvantul, lasand-o pe fata sa se bucure de muschii bine lucrati de pe coapse si un abdomen perfect. O admiram pentru ca reusise sa-si lucreze corpul atat de frumos. Multi spuneau ca ii da un aer baietesc acea musculatura, dar  eu credeam ca ii sta destul de bine. Ne imprieteniseram cand am mers prima oara la atletism, prin clasa a 5-a, dintr-o ambitie copilareasca. O cunoasteam dinainte, insa doar din vedere. Intotdeauna am admirat-o pentru ca a continuat ceea ce eu nu am putut. Acum eram fata in fata din nou. Ambele nedumerite si nerabdatoare. Ma bucuram ca stiam si eu pe cineva din tot balciul acela.

        -Am vazut doi colegi. Cred ca acolo e clasa mea. Ne mai vedem pe holuri.

        -Bine… paa! Sii success!

        -Multumesc!

        Nu prea ii spuneam pe nume. De fapt, nici nu ne intalneam prea des. Pana in acea zi. Pai, eram iar singura si m-am intors la joaca de-a v-ati ascunselea, incercand sa gasesc participantii necunoscuti.

        Doua-trei zambete in partea aia, multe rasete in cealalta si extrem de multa forfoteala si zumzait cam peste tot. A! Uite o fata pe care o recunosc, o fosta colega. Si inca una. In sfarsit!

        -Heei! Ce faceti?

        -Bine, asteptam. Tu?

        -Bine. Aici e clasa noastra?

        -Da. Aici trebuie sa stam.

        Restul a fost o mare invalmaseala. Toate clasele se grupau, se puneau una langa alta si, intr-un final, formau un fel de semicerc. Cu tot cu profesorii din fata si spectatorii amuzati din tribune arata ca un patrat mai mult. Directorul incepe sa vorbeasca. Obisnuitul discurs de incepere al anului, premianti la olimpiade, cuvantul unui politist, dar cine era atent? Ma uit la florile ce incepeau sa paleasca. Uitasem complet de ele. Acum incercam sa am cat de cat grija lor. Cateva fire de garoafa, ratacite intr-un ambalaj ce ar fi trebuit sa le dea frumusete, asteptau sa fie daruite celei ce urma sa fie noua indrumatoare.