|| Adio, lume ||

93 16 10
                                    

Probabil ce mai sentimentală poezie pe care am scris-o. Sper să vă placă :)

lumină ce mă-nconjori, sublimă-ți este negura, cu care mă-nfiori

plutesc în aer, scântei caramelizate, din soba-nfumurată, ard focuri înspumate

printre vuiete-mi strecoară, lopeți de plumb ca vântul scămoșat

dorințe silențioase, în lingoarea-mi crudă țes, tot ce am pierdut, într-o clipă să le mai primesc

s-absorb chipuri înstelate și zâmbetele mătăsoase, să vă simt taina buzelor și căldura ochilor

să mai am cui să mă plâng și să-mpart cu lăcomie, bucurie și iubire;

o, tată, nu mai plânge, căci din ochi îți curg dureri, ce în suflet tu le porți, ca un brav erou

ți-ne-o-mbrațe pe-a mea mamă, că e firavă, nevinovată, este tare-ndurerată

pune, frate drag un lemn, în soba tot îndepărtată, să-mi alin zădărnicia

nu lăsa să mă răcesc, căci nu vreau, din pulbere să-ți șoptesc

cât de mult eu vă iubesc;

sora mea, cu chip de înger, nu-ncerca a te-apleca, e pustiu aici de jos,

să am spatele din lemn și un ochi zăcând la soare și-altul mucegăind sub clar de lună

dar îndată-i voi zări, pe bunici, dulcile amintiri, niciodată nu le-am uitat, ci în inimă am păstrat

doina timpului gravată, în adânca-mi plinătate;

vin alaiuri negricioase, multe umbre fermecate, să mă ia de lângă voi

cei ce m-ați născut și negreșit v-ați îngrijit să mă-nalț și să-nfloresc

precum pomii roditori, găsit-am puterea să trăiesc;

e rece, tot mai rece, ca prin ceață vă privesc, lacrimi n-am, căci s-au uscat

între-acești pereți îngheț și înot fără-ajutor, printre ape hămesite, ce din mine vor să muște;

nu-ntinde mâna, tată, căci nu pot să ți-o mai prind, ții minte, ieri, când ne certam

zâmbetele noi le-alungam, răutate diluată răspândeam?

îmi cer iertare de la toți, n-am putut s-o fac atunci, când totul încă mai avea un rost

semaforul s-a schimbat, verdele s-a colorat, e vremea să vă părăsesc

în lacrimile voastre să mă scald, și de-acolo, unde voi fi, să fiu aproape

să vă veghez, aerul să-l împrospătez, gânduri bune să tot țes

închideți capacul, trageți cortina peste mine, nu vreau să vedeți cum necontenit suspin;

Adio, lume, adio mie, aș vrea să fie, doar o reverie.

Secretul poetului (locul-în-care-fac-pe-poetul)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum