Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 10. Viata mea perfecta

Inainte sa plec de la spital, am mai stat putin si am asteptat sa il aduca pe Alex in salon, insa el nu a aparut. Stateam si ma uitam prin salon. Totul parea atat de ... pustiu. Pentru ca eram la pediatrie, salonul nu era invaluit in albul obisnuit. Peretii erau de un portocaliu foarte pal, linistitor. Patul era pus in fata geamului prin care puteai vedea din hol. Langa pat era o noptiera cu trei spatii de depozitare. Aceasta era de culoarea piersicii cu alb , dar era o combinatie placuta. Pe ea era o lampa de culoare lustrei din tavan, adica galbena. In rest, incaperea nu era prea incarcata sau ceva de genul. Mai era un cuier inalt, unde statea atarnata geaca lui Alex, iar sprijinit de peretele celalat era un alt pat. Doctorii au zis ca prietenul meu are nevoie de liniste, asa ca nu au mai adus pe nimeni in acest salon.   

Vazand ca ma cam ingrijoreaza lipsa atat de indelungata, Carla m-a linistit si mi-a zis ca totul va fi bine. Apoi am plecat impreuna cu ei („mama” si Niko) in oras. Am parasit camera cu parere de rau.

Eram in vacanta de primavara acum, asa ca am putut sa stau pana seara in oras. Pranzul l-am servit la McDonald’s si apoi ne-am plimbat prin centrul vechi al orasului. Mi-am dat seama ca tata se schimbase. Mult. In centru, s-a jucat „leapsa” cu mine si apoi am organizat cel mai distractiv „De-a v-ati ascunselea”. Ne-am ales un parc din cartierul in care spuneau ca se afla apartamentul lor, Parcul Retiro. Fiecare s-a ascuns pe unde a nimerit: dupa copaci, prin copaci, prin tufisuri, dupa jucarii. Intr-un final, toti copiii de acolo au intrat in jocul nostru. Pacat ca nu ati vazut! Era o nebunie! 

La un moment dat, eu cu tata ne-am ales aceeasi ascunzatoare. Atunci mi-a zis ca mi-a simtit lipsa foarte mult si ca regreta toate incidentele din trecut. Cand i-am zis ca l-am iertat deja ca ne batea, ca ne dadea afara, ca tipa mereu la noi, a ramas mut. Nu credea ca imi mai aminteam. Spera ca eram destul de mica incat sa fi uitat totul. I-am raspuns ca totul tine de trecut si ca ar trebui sa ne bucuram de prezent. In momentul acela Carla ne-a gasit. Dupa vreo doua ore de joaca, a trebuit sa plecam spre casa. Spre viitoarea mea casa.

Era un apartament destul de mare. Locuiau in cartierul Salamanca. Intr-adevar, nu era foarte aproape de centrul orasului, insa era un cartier destul de elegant. Locuinta era, la fel ca si cartierul, foarte eleganta. Totusi emana acea senzatie ca poti sa faci ce vrei. Poti sa fii tu. Nu trebuie sa te comporti ca nu stiu ce om fitos cu nu stiu ce nume pompos. „Just be you” scria pe o placuta de la intrare.

Opus apartamentului din vis, cel cu baiatul cu parul blond si fata suparata, acesta era o combinatie intre sitlul acela si stilul vagon, insa trecerea din camera in camera era destul de subtila. Cand intrai, un hol micut si cochet te intampina. Peretii erau corai deschis. Acolo era un dulap cu usi grena si restul exteriorului alb. Din hol se facea o arcada si intrai in living. Acesta era spatios si destul de modern. Peretii erau colorati in felul urmator: trei pereti erau corai, iar celalalt grena. Plasma era incadrata intr-o biblioteca  maro inchis. Erau doua canapele, un fotoliu si un taburet in mijloc. Toate erau crem. Tot acolo, in living, se afla si o masa lunga, intr-un fel de separeu. Acolo mi-a zis Carla ca se tin mesele festive. In restul zilelor, mesele se servesc in bucatarie. Aceasta avea peretii albi, iar mobilierul era in combinatie gri-grena. Camera mea era destul de mare. Se pare ca tata s-a gandit mai de mult sa ma ia la el, caci aceasta incapere era colorata cu mult roz si mov. As fi preferat verde, galben si portocaliu, insa cred ca merge si asa.

Deoarece Carla nu prea gatea, papá a propus sa luam cina la restaurant. Era unul luxos in apropiere. Am aflat atunci ca tata era destul de bogat. In Canada a lucrat ca avocat si i-a mers bine. Dar, pana atunci, eu m-am dus in camera mea. Fiind foarte obosita, am adormit. Ca si acum cateva saptamani, alarma m-a trezit. Trebuia sa urmez un tratament, caci racisem. Mie imi placea cand eram bolnava, deoarece eu nu aveam febra, nu ma durea capul, in schimb aveam voci comice, in functie de cat de mare era durerea in gat, si trebuia sa imi suflu foarte des nasul.