Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 7. Totul a fost planificat

~ Sofia ~

In timp ce il rugam din tot sufletul sa deschida ochii, ii strangeam mana si mai tare. As fi vrut sa il apuc de umeri si sa il trezesc. Chiar daca s-ar fi uitat urat la mine si m-ar fi intrebat de ce l-am trezit, eu tot vroiam sa ii vad albastrul din ochi. Acel albastru intens, pe care l-am mai vazut in poze. In cele cu mama lui.

Cand am realizat ca nici rugamintile mele, nici stransoarea nu il putea trezi, am renuntat. Mi-am lasat mana sa cada pe langa corp. I-am aruncat o ultima privire, apoi atentia mi-a fost captata de mama. Se uita la mine cu mila si compasiune. Eu nu vroiam asta. Nu vroiam mila. Nu imi placea ca oamenii sa se uite la mine cu privirea aia ce spunea „Oh, saracuta ...”.

M-am dus la mama si aceasta mi-a pus o mana pe umar. Ne-am indreptat spre iesire.

-         Sophi! Trebuie sa te duc acasa.

-         Mama, nu vreau sa iti ies din cuvant, dar as vrea sa mai stau. Daca se trezeste?

-         Cat este ceasul?

-         23:15! raspunse Carla.

-         Off ... Ar trebui sa il sun pe Gaston si sa ii spun. Sofia, te rog sa ma astepti aici.

-         Bine, Sammy. Cam cat ar putea sa stea asa? In „cona”?

-         Nu „cona”. Este „coma”, cu „m”. Si nu stiu sa iti spun sigur. Poate sta o zi, poate o saptamana sau chiar doua. Nimeni nu stie sa zica exact. Asta este coma. Un mister, un secret, un semn al intrebarii. Nimeni nu a reusit inca sa o descopere total si, alaturi de ea, sa scoata la lumina toate raspunsurile acestea, pe care nu doar tu ai vrea sa le aflii.

-         Aha.

Dupa cateva minute de liniste totala, Samantha se intoarse. A spus ca tatal copilului va aparea imediat. A rugat-o pe Carla sa il astepte. Intre timp, noi am plecat spre casa. Imi parea rau ca trebuia sa plec de langa Alex.

Adevarul era ca muream de somn. Dar nu am observat asta decat atunci cand am ajuns in pat, sub patura mea moale si pufoasa. Am rugat-o pe mama sa imi promita ca dimineata nu va pleca pana nu ma voi trezi si eu sau, daca vrea sa plece la o anumita ora, sa ma trezeasca.

Noaptea nu prea am putut sa dorm, in ciuda faptului ca imi doream atat de mult un somn lung si linistit. Imi aparea in vis aceeasi scena: eu cand il strigam pe Alex, dar era prea tarziu. Apoi parca simteam fiecare vibratie al zgomotului produs de impactul dintre camion si ...

Argh!! Nici nu pot sa pronunt. Ma enerva atat de tare, insa ma si intrista in egala masura. Nu suportam ideea ca s-ar putea sa il pierd. Sa imi pierd prietenul. Sa imi pierd fratele. Si ce ma supara cel mai tare era faptul ca totul se intampla din cauza Tinei. Daca ea nu ar fi alergat, acum nimeni nu ar fi suferit. Sau poate ca ar fi alergat, insa daca s-ar fi oprit pe iarba, nu in mijlocul strazii ...

Intr-un final am reusit sa adorm. L-am visat pe Alex. Am vazut cum eram undeva printre nori. Totul era atata de frumos. Eu stateam pe o bancuta, in primul rand al acelui loc amenajat parca pentru procese. Alex statea pe o alee mov, in fata unui om. Intre ei era un fel de birou. Omul care statea la acel birou era destul de inaintat in varsta. Cel putin, asa mi s-a parut mie.  Domnul din fata lui l-a intrebat daca s-a hotarat. Am auzit alarma sunand exact cand prietenul meu spunea: „Da. Vreau sa ...”. Dupa aceea visul a disparut.

~ Alex ~

Eram pe acea alee. Exact cand am fost intrebat care imi este dorinta, langa banca din stanga de pe primul rand, a aparut un portal. Din cate spunea Batranul, era un portal al visului. Tot ce vedea acea persoana ii aparea sub forma de vis.