Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 2. Coincidenta

Dupa scurta noastra conversatie, Alex m-a apucat de mijloc si ma conducea pe holurile lungi. Intr-un final, am recunoscut zona principala si m-am uitat in jur: nici urma de mama.

Banuiesc ca dezamagirea mea era destul de evidenta, caci urmatorul lucru pe care l-am auzit a fost:

- O sa o gasim! Probabil ca este in biroul tatalui meu.

Si astfel am fost condusa spre o usa mare pe care sedea o placuta aurie, inscriptionata cu litere ingrosate “BIROU”, iar mai jos “BATE SI TI SE VA RASPUNDE”. Astfel, am urmat mesajul placutei si am ciocanit scurt de trei ori. Nimic. Alex m-a dat la o parte, s-a imbarbatat cu o gura mare de aer si a apasat clanta, fara sa mai astepte vreun raspuns din interior. Era descuiat, insa nu se auzea niciun zomot, iar lumina era stinsa.

- Asteapta aici! Vin imediat!

Am facut cum mi s-a zis, asa ca am inceput sa inspectez camera. Nu era prea spatioasa, dar era plina cu medalii si cupe, pe toate fiind scris numele "Alexander Delgado". Langa cele doua vitrine cu premii, se afla un birou ce adapostea un laptop si un sistem de boxe mici. Langa perete, erau asezate frumos multe hartii si dosare. In fata biroului, erau puse doua fotolii, asa ca m-am asezat pe unul si am asteptat ca Alex, Gaston sau mama sa isi faca aparitia. M-am uitat la ceasul de pe perete, iar secundele pareau ca se scurg greu, asteptarea devenind apasatoare.

Dupa zece minute insuportabile, usa s-a deschis si a intrat baiatul, tinand in mana o tava cu doua pahare de lapte si o farfurie cu biscuiti.

- Scuze ca a durat atat!

- Nu face nimic.

- M-am interesat de mama ta si de tatal meu si se pare ca s-au dus la un medic veterinar si o sa se intoarca repede. Am auzit ca vrei sa cumperi un catel.

- Da, e adevarat. Azi e ziua unei prietene forte bune si m-am gandit ca acesta este cadoul perfect, deoarece de mult timp isi dorea un catel.

- Si o prietena de-a mea este sarbatorita azi.

- Pe prietena mea o cheama Tina! spunem amandoi in acelasi timp.

- Tina si mai cum?

- Tina Green. La tine?

- Nu se poate! zic eu socata, gata-gata sa ma inec cu o bucata de biscuite.

- Deci nu este aceeasi persoana! adauga el si incepem amandoi sa radem. De cat timp va cunoasteti?

- De la gradinita. Suntem vecine, iar intre noi s-a dezvoltat o prietenie foarte apropiata inca de la varsta de trei ani. Suntem ca niste surori, insa cu mici diferente.

- Miici?! Voi v-ati uitat la voi?

- Mda, normal! zic putin confuza. De ce?

- Pai uita-te putin!

Si zicand acestea, a lasat jos paharul cu lapte, m-a luat si m-a pus in fata unei oglinzi pe care nu o observasem inainte.

- Tu esti usor eleganta; ea e rockerita si in vise. Tu esti atat de naturala; ea se macheaza inca de la varsta asta. Tu esti gingasa si sensibila, ma rog, exceptand situatiile de autoaparare; ea e ...

- Ok, am inteles! il intrerup eu. Si scuze din nou pentru lovitura aia.

- Nu-i nimic. M-am prefacut ca ma doare doar ca sa te simti bine.

Si zicand acestea ia o pozitie de victorios, afisand un mic zambet strengaresc si facandu-mi cu ochiul.

- Cum zici tu.

- Ce?! Serios acum! Chiar m-am prefacut!

- Bine, bine. Te cred, Johnny Depp! zic eu facandu-i cu ochiul la randul meu. Apoi incepem amandoi sa radem.