Directorul

Optsprezece

Bruce

Nu îmi vine să cred că nu am observat când a plecat. Ne-a văzut pe mine și Christine și a plecat. Până nu a venit Apolla să mă certe nici nu m-am ridicat de lângă pat. Am fost atât de idiot, însă micuța Jane mi-a luat ochii cu totul. Mi-am dat seama că este fiica mea când i-am aflat numele, iar când i s-au deschis ochii pur și simplu am simțit că plutesc. Nu îmi vine să cred că mama ei a ținut-o departe de mine timp de doi ani.

—De ce nu mi-ai spus că ești însărcinată acum doi ani?

O să merg la Daniela mâine. E târziu și mai mult ca sigur s-a culcat cu speranța că dimineață va fi totul bine. Acum trebuie să mă ocup de Christine. Nu mă deranjează că a rămas însărcinată, mă bucură. Ce mă deranjează e că nu mi-a spus și a ținut-o pe Jane departe de mine timp de doi ani. Am ratat nașterea ei, i-am ratat primii pași, primele cuvinte. Asta mă deranjează cel mai mult, că nu am fost acolo să o văd crescând.

—Când am aflat că sunt însărcinată, tu plecasei deja în Texas, mărturisește cu privirea în pământ.

—S-au inventat telefoanele, o presez. Nu a fost doar plecarea mea ce a împiedicat-o să îmi spună, sunt sigur.

E posibil să fi fost și mâna mamei ei la mijloc. Femeia aia nu mă suportă de niciun fel. Dacă aș lua foc, ar scuipa în direcția opusă.

—Ți-am pierdut numărul, apoi...

—Christine, mârâi spre ea. Nu e o mincinoasă prea bună, niciodată nu a fost.

—Mi-a fost frică, recunoaște după un oftat.

O privesc întristat. E prima oară când a recunoscut că i-a fost frică de ceva. De când o cunosc a fost neînfricată. Pot spune cu mâna pe inimă că e cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc.

—Ți-a fost frică? o întreb când văd că nu are de gând să îmi spună altceva.

—Mama mi-a băgat numai tâmpenii în cap și a început să îmi fie frică că mă vei presa să fac avort sau că îmi vei lua copilul după ce se va naște. Știi cât de mult mi-am dorit un copil, îmi spune, jucându-se cu câteva fire de par.

Într-adevăr, pe toată durata relației noastre, deși nu au fost implicate prea multe sentimente, Christine mi-a spus că își dorește din tot sufletul un copil. Mai exact, o fetiță pe care să o îmbrace și căreia să îi dea sfaturi despre băieți.

—Fără supărare, dar mama ta e zgripțuroaică bătrână, îi spun.

—Crede-mă că știu. Mereu i-am luat apărarea, însă când a aflat ca o va chema Korilian și nu Coll a vrut să mi-o ia și să o dea spre adopție. Aproape l-am bătut pe doctor ca să o lase pe Jane să doarmă în salonul meu. Nici nu vrei să știi ce a facut după.

—Deși sunt curios, probabil m-aș duce să o omor, recunosc fără vreo tragere de inimă.

Nu m-ar mira să fi încercat să o fure în toiul nopții, doar ca să nu aibă o Korilian în casă.

—Cum de ai venit acum la mine?

—Are legătură cu ce a făcut zgripțuroaica aia bătrână, mărturiește bruneta și în ochii ei albaștri pot vedea tristețe, ură și dezamăgire, toate la un loc.

Oftez și mă ridic de pe scaun, pornind aparatul de cafea. Presimt că îmi va trebui. Mă proptesc de marginile chiuvetei și o îndemn pe Christine să îmi povestească.

—Acum câteva săptămâni, inainte să împlinească Jane doi ani, mama a dat-o unor prieteni de-ai ei români. Eram la muncă și l-am rugat pe fratele meu să aibă grijă de ea. Nu știu ce s-a întâmplat, și Jane a ajuns sub supravegherea mamei. Când am ajuns acasă, am căutat-o prin fiecare colțișor al apartamentului, dar nu am găsit-o. M-am panicat, evident și am mers și prin vecini să o caut, dar nimic. Timp de o oră am avut o criză de plâns, cădere nervoasă și atac de panică, toate la un loc. Credeam că o să mor. Când a venit mama, mi-a spus că s-a intâlnit cu niște vechi prieteni români care nu puteau avea copii, așa că le-a dat-o pe Jane. A fost prima oară când am lovit-o și înjurat-o pe mama. Am spart câteva rame de tablouri, i-am dărâmat tot prin casă, dar nu a vrut să îmi dea numele celor doi.