Capitolul TREISPREZECE

293 15 1
                                    

TREISPREZECE

Claudia se oferã sã stea în salon, ca Robert sã nu fie singur dacã se trezeşte, iar eu îmi pun hainele de la ea- o pereche de blugi, un tricou alb şi o cãmaşa bleo, împreunã cu nişte teneşi- şi merg la bufet sã îmi iau o cafea, pentru ca de abia mã mai pot ţine pe picioare de obosealã.

Ȋn timp ce stau la masã, silindu-mã sã beau toatã cafeaua amarã, îi vãd intrând: Ruxandra, Sebi, Andrei, Adelina, Coralia, Iulian şi câteva fete de la cercul literar pe care nu mai ştiu cum le cheamã, în frunte cu Mihai.

Mã îmbrãţişeazã, mã bat pe umãr, trec dintr-o pereche de mâini în alta, neştiind exact cui îi aparţin, dar fericitã cã se aflã aici, sã mã susţinã.

Vorbesc unii peste alţii, mã întreabã de vreo zece ori dacã sunt bine şi ce face Robert, dacã avem nevoie de ceva.

Simt o mânã strângându-mi uşor umãrul şi când întorc capul mã simt prinsã în acea privire verde şi trãiesc un puternic sentiment de deja-vu.

Ruxandra şi ceilalţi de duc sã îl salute pe Robert, dar Iulian rãmâne cu mine, la masã.

-Ȋmi pare rãu pentru asearã, zice el spãşit.

Amintiile nopţii precedente ies la ivealã, împreunã cu sentimentele amestecate şi emoţiile puternice.

Ce vrea sã spunã?Ȋi pare rãu cã m-a sãrutat? Şi eu care credeam cã eu voi fi cea care va regreta. Acum, cã îl privesc la lumina zilei şi fãrã costumul de Zorro, orice urmã de atracţie a dispãrut. E doar Iulian, amicul meu, şi nimic mai mult.

-Am avut febrã mare.

-Poftim?

Oriunde ar duce discuţia asta, nu cred cã îmi doresc sã o port. Niciun bãiat nu mi-a mai spus pânã acum cã m-a sãrutat mânat de febrã şi nu aş vrea sã fie el primul.

-M-am dus la şcoalã mai devreme, sã vãd dacã sala aratã bine pentru petrecere. Mi-am luat costumul la mine, aveam de gând sã mã schimb acolo, dar mã simţeam din ce în ce mai rãu.

Pur şi simplu, nu înţeleg ce îmi spune, oricât aş încerca.

-M-am întâlnit cu domnul profesor Albu şi a insistat sã mã ducã la spital. Când au vãzut cã am febrã mare, m-au oprit peste noapte, nu am avut cum sã plec. Am vrut sã te sun, dar îmi uitasem telefonul la dom’ profesor.

-Iulian, ce încerci sã îmi spui?am întrebat, nãucã.

-Ȋncerc sã îţi spun cã îmi pare rãu cã am lipsit de la Bal.

-Cum adicã…tu nu ai fost la bal?

-Eva, asta îţi spun, zice el disperat. Aveam febrã şi dom’ profesor m-a dus la spital şi nu am avut cum sã mai plec.

Şi dacã tu nu ai fost la bal, eu cu cine am dansat toatã noaptea? Dumnezeule, cu cine m-am sãrutat?

-Evy, eşti bine? Eşti albã ca hârtia.

-Sunt…am nevoie de puţin aer.

Ies din bufet, împleticindu-mã. Picioarele nu mã mai ascultã, mã lovesc de oameni în drum.Mã aşez pe o bancã, udã de transpiraţie din cap pânã-n picioare.

Cu cine m-am sãrutat asearã? Cine era cel de care m-am simţit atât de atrasã? Un lucru e cert: nu era Iulian.

Ȋncerc sã îmi amintesc ceva despre el. Avea vocea rãguşitã. Nu ştiu cum avea mâinile, pentru cã erau acoperite de mânuşi. Nu ştiu cum avea pãrul, pentru cã purta perucã. Ştiu doar cum îi eram buzele, dar asta nu mã ajutã cu nimic.

Ȋnotând în amintiri, mã copleşesc toate acele sentimente care erau intense şi sunt intense şi acum, doar cã nu ştiu cãtre cine sunt îndreptate.

Respirând cu greutate, retrãiesc toatã seara, în speranţa cã îmi voi aminti ceva util, dar fãrã rezultat. Atât de adâncitã în gânduri, sar în sus când aud sunetul de dezactivare al unei alarme lângã mine. Dar nu e o alarmã de maşinã, ci de motocilcetã, acel model superb de Yamaha, al cãrui proprietar super se îndreaptã spre mine.

-Eşti în regulã?mã întreabã Mihai.

Nu. Deloc.

-Da.

-Trebuie sã plec acum. Sigur eşti bine, ai nevoie de ceva?

-Sunt ok. Mulţumesc cã aţi venit, conteazã enorm pentru mine.

Ȋmi aruncã unul dintre acele zâmbete care mã fac sã mã topesc precum o îngheţatã uitatã la soare şi se urcã pe motor. Ȋşi ridicã pãrul şi îl prinde într-o coadã. Ȋntr-o fracţiune de secundã zãresc o aluniţã pe ceafã, apoi îşi pune casca, tureazã motorul şi pleacã.

Mintea mea lucreazã febril, încercând sã gãseascã un rãspuns, pentru cã ştiu sigur cã am mai vãzut acea aluniţã. Nu, nu am vãzut-o. Am simţit-o. Ȋn timp ce îl sãrutam pe însoţitorul meu misterios de la bal. Avea o aluniţã pe ceafã.

Rotiţele minţii mele se pun în mişcare şi lururile încep sã se lege.Felul în care m-am simţit atât de atrasã de el. Parfumul vag care mi se pãrea familiar, intensitatea din privire.

Acum totul se leagã. Iulian s-a dus la şcoalã, cu costumul la el. Mihai era acolo, l-a vãzut cã are febrã şi l-a dus la spital. A avut griã sã îi ia telefonul, ca sã nu poatã sã mã sune, apoi s-a întors la şcoalã şi tot ce a avut de fãcut a fost sã se costumeze. Pun pariu cã Iulian a lãsat costumul la şcoalã, cu gândul cã se va întoarce.

Totul pare atât de ireal, dar ştiu cã e adevãrat. Chiar şi când privirea mi-a fost înşelatã de o mascã, simţurile mele au ştiut cã e el.Ȋnsãşi inima mea a ştiut şi s-a dus, fãrã sã stea pe gânduri, cãtre jumãtatea ei.

Mã îndrept spre salonul lui Robert practic ţopãind, în minte derulându-se iar şi iar cuvintele Era el!

Robert stã în capul oaselor, în pat şi o ţine pe Cludia de mânã, care stã lângã el. Ceilalţi au plecat, dar Mircea stã pe fotoliu.

-Mã externeazã, zice Robert cu un zâmbet cum mã vede.

-Perfect. Ȋmbracã-te, mergem acasã!

-Şi unde anume e acasã?

Mã uit la Mircea.Nu m-am gândit pânã acum din ce o sã ne înreţinem. Mã întreb dacã e posibil sã îi oblige sã ne plãteascã pensie alimentarã sau ceva asemãnator.

-Tatãl vostru v-a închiriat un apartament. Şi ţi-a fãcut o donaţie substanţialã.

-Cât de substanţialã?

-Suficient de substanţialã încât sã vã ajungã sã trãiţi cel puţin cinci ani de acum încolo.

Un nou val de vinovãţie mã încearcã. Tata. Poate cã l-am judecat totuşi prea aspru.

In lumea lui EvyWhere stories live. Discover now