OPT
Ȋmi petrec restul serii cu Robert, jucând cãrţi şi mâncând pizza şi într-un fel reuşeşte sã îmi alunge gândurile.Dar când mã duc la culcare, imediat dupã ce certurile alor noştri au încetat, gândurile sunt încã acolo, de parcã m-ar fi pândit sã rãmân singurã ca sã mã atace. Ȋncerc sã le separ, sã nu le dau voie sã mã copleşeascã. De fiecare data când direcţia gândurilor o ia Mihai, simt un fior pe şira spinãrii, o înflãcãrare a feţei şi un uşor tremur în tot corpul.
Mihai a vrut sã mã despartã de prieteni…sau a vrut sã mã apropie mai mult de el?Nu am voie sã mã gândesc la asta, nu trebuie sã îmi permit sã o fac. Ȋncerc sã croiesc un zid de protecţie în mintea mea împotriva a orice face speranţa sã rãsarã. Eşuez lamentabil.
Nu pot sã nu mã gândesc la faptul cã m-a înscris la cercul literar ca sã îl vãd de înca trei ori în plus în fiecare sãptãmânã pe lângã orele de românã. Şi mustesc bãnuiala cã e implicat şi în grupul organizatoric.
Bãnuialã care îmi este confirmatã a doua zi. E acolo. Calm, impunãtor, misterios, magnific.
Şi singur. Unde e restul comitetului?
-Membrii comitetului sunt în sala de sport, unde plãnuiesc ceva grandios, spune el cum mã zãreşte intrând.
-Grandios?repet eu ca o maşinã care a dat rateu, prea absorbitã de zâmbetul lui nãucitor ca sã îmi pese de evenimentul grandios.
-Absolut, vei vedea. Hai sã mergem.
Ȋmi pune mâna pe braţ, deasupra cotului, ghidându-mã spre ieşirea din clasã. Aerul mi se blocheazã în plãmâni, am uitat cum sã respir. Mâna lui e caldã, nu mã strânge prea tare, doar cât sã îmi arate drumul. Când ieşim pe holul plin de elevi, îşi retrage mâna şi magia dispare.
Mã simt cam incomod în timp ce mergem umãr la umãr cãtre sala de sport. Pânã acum am fost obişnuitã sã se afle un birou între noi. Degetele ni se ating doar un milimetru, o singurã data, în timp ce ne grãbim pe culoar, dar asta, în combinaţie cu atingerea de mai devreme, e suficient cât sã mã facã sã simt cã plutesc.
Ajunşi la sala de sport, îmi deschide uşa şi mã lasã sã intru. Cu toate cã e un gest lipsit de importanţã, nu cred ca vreun alt bãrbat a mai fãcut asta pentru mine. E un fel de cavalerism pe care de obicei îl condamn, susţinând sus şi tare egalitatea dintre bãrbaţi şi femei, dar acum nu mã deranjeazã. De fapt, mi se pare un gest plin de înţelesuri ascunse, dar poate cã e doar imaginaţia mea.
-Salutare!
Ȋn faţa ochilor îmi apare Iulian, rãsãrind parcã de nicãieri şi vãd cu coada ochiului cã Mihai se îndepãrteazã.
-Bunã!
-Se pare cã directorul a aprobat un bal mascat de Halloween chiar aici, în sala de sport.
-Halloween?spun, încã îmbãtatã de prezenţa prelungitã şi atât de minunatã a lui Mihai care a fost curmatã brusc de intrarea în salã.
-Hello, sãrbãtoarea aia, Halloween, ai auzit de ea?
-Mda.
-Se pare cã toatã lumea vrea sã vinã, iar banii strânşi în urma vânzãrii de bilete vor fi folosiţi pentru a moderniza biblioteca şcolii.
-Serios?
Nu ajung la mine decât frânturi de informaţii, de aici şi rãspunsurile mele monosilabice. Efectele drogului numit Mihai îmi fac capul sã vâjâie şi probabil arãt ca o idioatã.
-Avem doar o sãptãmânã la dispoziţie sã organizãm totul, îţi dai seama?
Iulian e atât de încântat cã mai are puţin şi începe sã sarã într-un picior şi sã batã din palme.
