ZECE
Timpul trece mai uşor când ai ceva de fãcut. De fapt, prinsã între pregãtirile pentru Balul de Halloween,cercul de lecturã, temele pentru şcoalã şi lectura suplimentarã, mi s-a pãrut cã sãptãmâna a trecut în zbor.
Colegii de la cercul literar mi-au cerut o creaţie proprie pe care sã o citesc şi chiar am scris nişte pezii în nopţile singuratice şi pline de disperare, dar nu am de gând sã le citesc vreodatã cu voce tare, e suficient de ruşinos cã le-am gândit.
Am terminat cartea, Dragostea în vremea holerei, şi i-am prins mesajul.Florentino Ariza, tânãrul îndrãgostit neînţeles, o aşteaptã pe Fermina Daza 51 de ani, 9 luni şi 4 zile pentru a putea fi împreunã.Ȋmi place ideea, şi nu prea. Pentru cã aşteptarea lui nu înseamnã cã nu e cu nicio femeie în acest timp, ci cã nu îi dãruieşte sufletul lui niciuneia. Spiritualist, n-am ce zice.Mã întreb de ce mi-a recomandat Mihai cartea asta. Mesajul este atât de neclar, încât mã face sã înnebunesc de fiecare data când mã gândesc la asta. O sã mã aştepte ca Florentino Ariza pe Fermina Daza, culcându-se cu altele între timp, dar fãrã sã le dãruiascã iubire?
Prinsã între toate activitãţile şi sentimentele, plus certurile tot mai dese alor mei, nu am reuşi sã îmi aleg o costumaţie pentru bal decât vinerea de dinaintea petrecerii. Cum toţi colegii mã întrebau în ce mã costumez, într-un moment de exasperare am scris pe tablã Mã costumez în Cenuşãreasa. Şi asta exact înaintea orei de românã.
Nimeni nu e prea interesat de poezia lui Iulian despre Mântuire şi credinţã. Nici mãcar nu înţeleg ce vrea sã spunã.
-Eva, ne delectezi cu ceva scris de tine?spune Mihai dupã ce Iulian îşi terminã poezia.
Da, el e în fruntea celor care mã preseazã sã scriu.
-Pãi, nu am apucat, ããã…
-Goalã ca o foaie de hârtie, murmurã o tipã despre care sunt foarte sigurã cã o cheamã Andrada şi are impresia cã depãşeşte cu mult orice scriitor contemporan.
Replica ei mã umple de furie. Pentru cã înãuntrul meu clocotesc sute de sentimente şi emoţii, şi e strigãtor la cer ca cineva sã susţinã despre mine cã sunt goalã pe dinãuntru.
Sângele îmi clocoteşte în vene şi dacã aş putea i-aş arde douã înfumuratei. Se pare cã toate emoţiile negative şi supãrãrile au scãpat de sub control, ieşind la suprafaţã, când a adãugat ea picãtura care a umplut paharul.
Furioasã, scot din geantã agenda şi încep sã citesc una dintre poeziile pe care le-am scris.
Te visez când noaptea asupra-mi se pogoarã
Şi-o lacrima asfinte în perna solitarã.
Te visez când vântul rece la fereastrã-mi bate,
Ca un vârtej de şoapte înfrigurate.
Te visez ca pe un Zburãtor ce nopţile îmi tulburã,
Dorind cu orice preţ ca-n aceastã lume sumbrã
Sã mã visezi şi tu, sã mã doreşti în ale tale braţe,
Sã îmi dãruieşti fãrâme de speranţe.
Te visez, iar sufletul îmi tremurã speriat,
De teamã cã visul va fi spulberat,
Dorind sã rãmân în visare alãturi de tine,
Cãci în realitate nu ar trebui sã exişti pentru mine.
Pentru câteva clipe, pare cã toţi îşi ţin respiraţia, apoi încep aplauzele. Mã înroşesc pânã în vârful urechilor, stingheritã de laudele lor, apoi îmi dau seama ce am fãcut.
Rãspunzând provocãrii Andradei, am scos la luminã toate sentimentele care mã tulburã şi dupã privirea lui, îmi dau seama cã ştie, ştie negreşit cã versurile pline de iubire îi sunt destinate.
Colegii de la club îmi spun cã sunt talentatã, fãrã sã bãnuiasca vreo clipã câtã durere se aflã în spatele aşa-zisului meu talent.
Ajung acasã mai obositã decât m-am simţit vreodatã în viaţa mea. Nu trebuia sã citesc poezia, a fost o prostie şi o ştiu.Scot cãmaşa lui de sub pernã, acolo unde o ţin de când mi-a dat-o şi o strâng la piept. Şi-a pierdut mirosul, dar gândul cã a fost a lui, cã i-a atins pielea, mã linişteşte.
Aud maşina parcând pe alee şi tresar. E încã devreme, oare ce i-a fãcut pe ai mei sã vinã acasã? Dar când scot capul pe ferastrã o vãd doar pe mama, singurã.Ȋntr-o mânã ţine douã cutii de pizza, iar cu cealaltã încuie maşina,apoi deschide uşa de la intrare.
Cobor în sufragerie. Robert, care pânã acum a stat tolãnit pe canapea, se ridicã sã plece.
-Rãmâi, spune mama. Trebuie sã vorbesc cu voi amândoi.
Ne aşezãm pe canapea şi luãm câte o felie de pizza, de formã. Niciunul din noi nu poate sã mãnânce.
-Nu ştiu cum sã vã spun asta, zice mama. Oricum aş formula, nu o pot face sã sune mai bine. Eu şi tatãl vostru divorţãm.
Nu e ca şi cum nu m-aş fi aşteptat la asta. De fapt, numãram zilele pânã când inevitabilul se va produce.Şi totuşi, auzind-o spunând asta, ca pe o realitate de necontestat, mã trec fiorii şi picãturi reci de transpiraţie mi se scurg pe ceafã. Cumva, inconştient, încã mai speram ca lucrurile sã se rezolve, deşi era imposibil.
-Judecãtorul o sã vã întrebe cu cine vreţi sã locuiţi.
Respir adânc, înercând sã mã calmez, sã fiu tare.Ochii mi se umezesc şi simt nefericirea apãsându-mã cu putere, pânã la strivire.
-Cu tine, spun, cu vocea sugrumatã.
-Eu nu vreau sã locuiesc cu niciunul din voi, spune Robert.
-O sã ajungi la orferinat, îl anunţã mama.
Nu îmi dau seama cum poate fi atât de detaşatã, de oarbã la suferinţa propriilor copii şi mã trezesc cã o urãsc şi pe ea la fel de mult ca pe tata.Ce am fãcut noi sã meritãm asta?De ce trebuie sã plãtim pentru greşelile lor?
Tata nici mãcar nu şi-a dat osteneala sã fie aici în seara asta. Probabil e mai important cu el sã îşi petreacã seara cu amanta lui decât sã le spunã copiilor cã viaţã lor aşa cum o ştiu se va schimba pentru totdeauna.
-Acum pot sã mã duc în camera mea?întreabã Robert.
-Da, spune mama.
Aşteaptã pânã ce el urcã scãrile şi se aude uşa camerei închizându-se, apoi spune:
-Mã pot baza pe tine sã îl convingi?
Da, pentru cã şi eu mã pot baza pe tine în orice moment, nu-I aşa?
-Da, spun.
-Promiţi?
-Promit, zic, fiind conştientã cã mi-am încãlcat promisiunea înainte de a o rosti.
Urc în camera lui Robert. Uşa e descuiatã. Robi stã pe pat, cu genunchii la piept.
-Nu îl mai vreau pe niciunul dintre ei, spune printre suspine.
-Ştiu.
-M-am sãturat, înţelegi?
-Şi eu.
Şi chiar aşa e. Nu mai simt durerea, trãdarea, dezamãgirea, tristeţea, iubirea, disperarea. Ȋn momentul ãsta, singurul lucru pe care îl simt e cã mi-a ajuns.
-O sã locuim împreunã, fãrã ei, bine?
-Cum o sã facem asta?spune el ştergându-se cu mâneca la ochi.
-Sunt majorã. Pot deveni tutorele tãu.
-Chiar se poate?
-Da.
Nu mã obosesc sã îi spun şi în ce fel. Dacã e trãdare, trãdare sã fie şi sã fie numai a mea. Destul m-au trãdat ei, mi-a venit şi mie rândul.
Ȋl strâng pe Robert în braţe. Ȋn momentul ãsta, nu am timp sã mã gândesc la ce o sã fac, sã mã gândesc la propriile sentimente.Acum, doar el conteazã.
-Ai încredere în mine, o sã fie bine.
