Asasin. Prefa-te ca ma crezi

Capitolul 3. Se lasă întunericul

Decorul era unul plin de culoare, candelabrele aurii care cadeau deasupra noastra erau decorate cu un fel de lumanari care luminau incaperea, mici pomi decorativi erau si ei pozitionati prin imprejurimi, iar mesele, un rand erau asezate in fata ferestrelor mari unde aveai privelistea spre marea de un albastru minunat, dar si spre o bucata mai mica din insula cu micul oras al acesteia, iar alt rand erau asezate pe niste trepte in capatul restaurantului unde puteai vedea incaperea de sus. Muzica usoara a unor viori, persoane imbracate elegant discutand fiecare la propria masa, ambianta placuta care plutea in aer, chelneri venind dintr-o parte si alta cu tavi sau cu meniuri erau decoratiunea care dadea un plus la privelistea care ti se desfasura in fata ochilor.

Dar si cand am trecut pe langa ei, pe langa oamenii din acest restaurant, cand m-am asezat la masa impreuna cu Christopher si Jocelyn, cand am comandat felurile de mancare, observam privirile persoanelor din jur. Priviri pline de dispret sau de invidie, priviri pline cu admiratie sau cu indiferenta erau atintite asupra noastra, asupra mea.
Aceste priviri in care pluteau diferite sentimente la propria mea adresa ma faceau sa ma simt bine, ma faceau sa realizez pentru a nu stiu cata oara ca posed ceva ce ei nu au si nu vor avea, si chiar daca o mica particica din mine era afectata de aceste priviri, de aceste sentimente negative, se datora faptului ca persoanele acestea, toti oamenii nu doar din aceasta incapere, vedeau doar o fatada, un invelis, o protectie de aparare proiectata in jurul meu sau a oricarei alte persoane. Multe persoane judecau doar pentru ceea ce vadeau si auzeau, chiar daca uneori acele zvonuri erau adevarate, iar alteori invelisul de la exterior ii insela foarte usor. Nu era foarte greu sa iti pui o masca si sa iti joci rolul pe care l-ai ales, nu era greu sa minti in legatura cu persoana care esti, iar invelisul acela era un scut protector impotriva persoanelor din jur. Nu le permitea sa vada de ce o persoana, o persoana neintiata in viata, a decurs cu adevarat la un lucru, nu vedeau si nu stiau de ce si cine a influentat acea persoana sau din ce cauza a ajuns persoana respectiva la acel lucru. Nu vedeau si nu stiau decat ceea ce li se arata sau spunea, iar apoi judecau pur si simplu minciunile reflectate de acele persoane.

Mi-am intors capul spre Jocelyn. Cu parul ei blond prins intr-o coada la spate, imbracata intr-o salopeta neagra eleganta asortata cu un colier argintiu la gatul ei fin si cu privirea in farfuria ei ciugulind din bucatele ei comandate razand cateodata la vorbele lui Christopher, inauntrul ei, chiar daca nu parea, chiar daca acum se ascundea sub masca ei si isi juca rolul, daca te uitai mai atent, daca nu te lasai pacalit de aparentele ei inselatoare si treceai peste ele, puteai observa cu usurinta tristetea din ochii ei. Tristete ascunsa dupa zambete si rasete, tristete pe care o puteai oberva doar daca priveai dincolo de acel invelis, daca nu te mai loveai de el ca si cum ai fi dat de un zid care te oprea in a descoperii adevarul. Daca pur si simplu treceai prin el ca si cum nu ar fi existat, atunci ai putea vedea ceea ce iti era ascuns, atunci vei stii daca ai judecat gresit o anumita persoana. Dar atat timp cat nici macar nu incerci sa te straduiesti, sa iti impui ca poti sa treci peste orice bariera, peste orice minciuna impusa de persoana respectiva care incearca sa te tina departe, nu vei reusi sa vezi decat nascocirile si inventile ei. Nu vei reusi decat sa te minti pe tine.

Cam asta facea Jocelyn in clipa de fata. Punea bariere si ziduri in jurul ei, iar pe fata ei era asezata o masca invizibila pentru noi, pentru lumea din jur, si vizibila pentru ea, pentru sufletul ei. Masca aceea fiind botezata dupa numele unui arogant si un indiferent, masca pe care o afisa de foarte multe ori cand el era prin preajma si tot aceeasi masca pe care ar fi vrut sa o sparga in mii de bucatele sau sa o arunce pe fundul oceanului.

Luandu-mi privirea de pe Jocelyn si ducand o alta bucata de peste in gura, mi-am indreptat atentia spre Christopher. Cu parul lui prins la spate, fata imbatranita de vreme, ochii schlipitori de anumite sentimente ce il strabateau si o costumatie eleganta formata dintr-o camasa alba, o cravata si niste pantaloni de stofa, din nou, daca treceai peste acel invelis dandu-l la o parte, puteai observa adevarata stare a lui Christopher. Ca si la Jocelyn, era afectat de absenta lui Edward in seara asta si bineinteles ca nu voia sa arate, dupa cum nu voia sa dea realitate nici simptomelor neplacute ce il strabateau, dar la capitolul ascuns statea cateodata foarte prost. Zambea si radea cu noi, dar in sufletul lui se dadea o lupta intre cine stie ce boala il strabate pe el si plecare lui Edward cine stie pe unde.
De cand am plecat de la acea casa de pe plaja, Christopher nu prea parea in apele lui. Adica da, se comporta normal cand eram eu si Jocelyn prin preajma, dar dupa plecarea lui Edward in cautarea comorilor nedescoperie inca pe aceasta insula, se simtea tot mai rau. Observand asta, l-am si intrabat daca se simte bine, raspunsul lui a fost bineinteles da, si nemai insistand in legatura cu starea lui am continuat drumul spre restaurant. In masina cu care am mers, cand credea ca eu sau Jocelyn nu eram atente, isi ducea frecvent mana in dreptul inimii strangand locul ce il deranja respirand tot mai greu. Am ignorat si asta prefacandu-ma ca nu eram atenta la ce facea el ci mai degraba la micul oras al insulei, dar realitatea era alta. Stiam ca nu se simtea bine si totusi ignoram starea lui.