Destin forjat de Stele.

Capitolul 42.

Sta tacut si ma priveste. Ma priveste iar eu il privesc fara sa ma misc incercand sa gasesc ceva ceva ceva ceva in privirea lui. Ceva. Orice. Un raspuns, o emotie, iar senzatia de goliciune din stomac se napusteste peste mine si imi vine sa vomit pentru ca totul se intampla atat de repede iar creierului meu ii ia ceva sa proceseze totul. Amintirile, lucrurile noi pe care War— Alec mi le tot zice, faptul ca mi-a zis ca am un frate. Totul e greu de digerat in momentul asta si vreau sa fug fug fug fara sa ma uit in spate pana cand pamantul nu se mai afla sub picioarele mele, pana cand pasarile se aud tot mai aproape, pana talpa tenisilor pe care Alec i-a pus in garderoba mea se topeste topeste.
        Apoi vorbeste. Vorbeste si ma da peste cap iarasi.
— Tu chiar ma intrebi asta?
        Nu stiu ce sa zic, anxietatea imi curpinde orice particula din corp si hotul care imi tot fura cuvintele din buzunar tocmai le-a aruncat in mare.
— Daca nu te-as fi iubit, te-as mai fi scos din azil? ma intreaba si simt cum ceva ma strange de gat. Da, zice. Da, inca te iubesc.
        Ma sufoc. Iar cand ma trage iar la pieptul lui simt ca o i-au razna cu totul, si pe deasupra imi mai si place. Nu ma indepartez nici macar un milimetru pentru ca imi place...
— Te iubesc asa tare ca as omorî pe oricine si-ar pune mainile murdare pe tine. Te iubesc nebuneste, Avie! Sunt obsedat de tine cum nu am fost vreodata de orice altceva, si imi e dor de noi.
— I-iti e dor de... noi? il intreb si tremur.
Tremur toata din cap pana in picioare la pieptul lui, in bratele lui calde, sub atingerea lui electrica care imi tot mangaie parul. Ii e dor de noi noi noi.
— Mai mult decat creierul tau poate procesa, zice.
          Zice si imi prinde barbia intre degetele ridicandu-mi fata la nivelul buzelor lui. RespiraRespiraRespira!
— Imi e dor sa te tin in brate, sa iti sarut buzele dulci! se opreste, si vine aproape de buzele mele, soptind: Habar nu ai cat tu... cat de mult te vreau eu.
Buzele aproape ni se ating.
Buzele aproape ni se ating.
Buzele aproape ni se ating.
Sfanta Fecioara Maria... am pulsul intre picioare si molii in stomac... ce se intampla? E normal?!
— Zi-o, imi zice soptindu-mi direct pe buze, si imi intre-deschid gura fara sa vreau.
— C-ce sa zic?
— Zi-mi ca vrei sa te sarut, zi-mi ca vrei sa te las in pace, zi-mi ca vrei sa ma pocnesti. Orice, dar zi-mi ceva.

— Nu stiu...
Ii raspund.
— Atunci lasa-ma pe mine, șoricel...

Vine aproape si ma intinde usor pe haina de sub noi si aproape ca-mi pierd mintile pentru ca gura lui e asa aproape de a mea incat buzele ni se lipesc unele de altele pentru cateva secunde sau milisecunde sau cum se numesc.
— Iti aduci aminte cum sa saruti? ma intreaba si misc din cap.
Nu. Au trecut 4 ani de cand am sarutat pe cineva cred si imi e frica sa o fac acum pentru ca imi e frica pentru ca imi e frica pentru ca imi e frica frica frica frica frica. Respira. De ce trebuie sa-mi tot reamintesc asta? Am un frate. Asta m-a lovit direct in stomac.

— Ava, il aud pronuntandu-mi numele pe cel mai dulce ton al lui.
— Da? ii soptesc peste buze, inima barand in mine nebuneste de parca acum e momentul cand vrea sa iasa afara!
— Nu stiu cum sa o zic ca sa para mai frumos, incepe sa vorbeasca, dar in urmatoarea secunda imi voi lipi buzele de ale tale si iti voi baga limba in gat pana cand uiti al cui aer il respiri.
Nici nu am timp sa ii gandesc cuvintele ca isi lipeste gura de a mea si isi face loc printre buzele mele gasindu-mi limba. Si ma saruta. Ma saruta si habar nu aveam cat de multa nevoie aveam de sarutul asta.