STARLIGHT

2. Pierdut

— 2 —

Find yourself again.

• • •

Rhyas

20.00

    Mesaj de la Karina: ,,Mă gândeam, dacă n-ai nimic împotrivă, să mergem diseară la concert cu Davis.”

   Mi-o imaginez deja pe Karina deja în pat, cu ochelarii de citit pe vârful nasului, și răsfoiește un revistă. Din câte se pare, nu are de gând să înceteze cu atâtea SMS-uri.

   Mesaj către Karina: ,,Ce concert?", întreb eu scurt, de parcă mi-ar fi păsat. Numai de concert nu-mi arde.

   Mesaj de la Karina: ,,Anelisse? Aproape toți din liceu merg. S-au dat toate biletele. Și cum Davis are un bilet în plus, n-o să te coste nimic.”

   Mesaj către Karina: ,,Nu am auzit de ea și nici nu cred că pot merge. Poate o lasăm pe altădată.”

   Mesaj de la Karina: ,,Rhyas, de cât timp nu ai mai ieșit din casă?”

   Mesaj către Karina: ,,N-ai tu treabă.”

   Am lăsat telefonul să cadă pe pat și nu m-a interesat de ce îmi va scrie pe mai departe. Apoi am pierdut câteva ore jucând Fortnite ca un om fără viață pe laptop. Mai târziu, am ieșit pe terasă.

   O noapte senină ca în poveşti. O noapte cu lună plină, sfântă şi clară, care domneşte peste stelele ce nasc pe cerul senin. Norii curg ca o perdea ce permit astrelor să-şi joace rolurile, pe magnifica scenă a cerului albastru. Asemenea unui glas domol de clopot, sună în depărtare niște claxoane de mașini, ritmic această mică fântână curge, creând astfel muzica perfectă pentru această linişte deplină. Până nici vântul nu mai adie pe nicăieri. E o liniște de mormânt.

  Este ora 02.00 dimineața.

   În lumina lunii, New York strălucea și te atrăgea de departe: apele cristaline care îl împrejmuiau, zgârie-norii și clădirile nemaipomenit de înalte, străzile largi și aglomerate, parcurile verzi, mărginite de copaci încântători, de urne încărcate cu diverse flori multicolore și de șiruri de fântâni arteziene, ale căror ape curgătoare scânteiau în bătaia razelor aurii ale stelelor. Orașul întreg era cuprins de o atmosferă liniștită noaptea, având în vedere că numărul locuitorilor și al oamenilor care îl vizitau era destul de mare pe timp de zi.

   Monotonia domnește aici, iar în clipa în care, sprijinit de balustrada terasei, stăteam în așteptare cu răsuflarea tăiată, m-am simțit lovit de o durere imensă de cap. Mă simt singur, trăiesc doar cu amintirea copleșitoare a unor lucruri pe jumătate uitate, copleșit de regretul de a le fi pierdut. În două cuvinte, viața mea este fără culoare.

  Înțelegeam că altădată acest loc fusese pentru mine altceva decât ar fi însemnat acum. Locul îmi trezea amintiri nedeslușite dintr-un trecut îndepărtat al copilăriei, când fiecare zi era învăluită de zâmbete copleșitoare.
Nu aveam nicio grijă pe atunci. Eram fericit. Și totuși, de atunci, în fiecare seară, aveam să contemplez până târziu pe această terasă înaltă frumusețea calmă a nopții.

   Nu făceam asta mereu, din cauza agitației constante și a zgomotelor perturbabile ale claxoanelor mașinilor, care veneau de acolo jos. Acum, trebuie să îmi fac ordine în gânduri. Privesc în depărtare. Oare ce să fac cu viața mea? Are vreun sens? Sunt genul de băiat modest, dar care nu pune preț prea mult pe sentimente. Ce-mi doresc de la viață?