Cu un an în urmă....
Îmi târâiam picioarele pe aleea luminată doar de lună.Tot corpul mă durea şi simţeam că o să mă prăbuşesc în orice moment. Dar trebuia să continui,trebuia să ajung acasă,locul în care mă simt în siguranţă.Acolo demonii nu pot pătrunde, pentru că acolo este ea, îngerul meu. Îi auzeam cum râdeau,erau în capul meu. Mi-au pătruns în minte şi au început să mi-o devoreze. Am căzut în genunchi si cu ajutorul pumnilor mă loveam în cap , apoi un strigăt asurzitor asemănător unui lup înfometat, îmi iesise pe gură. . Trebuia să-i scot din capul meu,trebuia să fac tot posibilul să-i alung. Un ciob de sticlă strălucea lângă un tomberon şi o voce care-mi răsuna acum profund prin fiecare colţisor al minţii mele, mă îndemna spre el. Cu paşi mărunţi şi târâiţi,zgâriindu-mi mai tare genunchi loviţi, m-am îndreptat spre el. Noul meu scop era să ajung la el şi să mi-l bag în cap până toate vocile vor înceta. L-am luat între degetele mele firave care tremurau şi l-am privit preţ de câteva minute. Apoi cu o mişcare fină, ,l-am dus la gât în loc de frunte. O lacrimă cristalină mi s-a prelins pe obraz, după ce mi-am închis ochii. Ştiam că chiar dacă continui să mă rănesc, vocile din capul meu tot nu vor dispărea, era momentul să mor. Am pus puţină presiune pe ciob si am simţit cum o mică usturime îşi face apariţia. O voce începu să răsune pe aleea întunecată şi pot să jur că nu era în mintea mea.
-Opreşte-te!Nu! Striga în timp ce o puteam auzi clar cum aleargă spre mine.
Mi-am deschis ochii înlăcrimaţi şi am privit-o. În lumina lunii părea un înger ce a venit să mă salveze,dar eu nu aveam nevoie. Arata disperată şi se chinuia din greu să ajungă la mine şchiopătând. I-am zâmbit şi cu o mişcare demna de un criminal profesionist,mi-am tăiat gâtul.
După o săptămâna...
Îmi simţeam corpul ţintuit de ceva tare,rigid. Nu puteam să-mi mişc nici măcar mâinile,iar fiecare părticică a corpului mă durea îngrozitor. Încet,mi-am deschis ochii,privind în ceaţă tavanul alb. Oare ăsta este raiul?
Un scârţâit s-a auzit şi lângă mine am simţit prezenţa cuiva. Am încercat să-mi ridic capul,dar o durere mă săgetă. Ca şi cum o mie de cuţite mi-au intrat exact în acel moment în gât.
-Rămâi întins! îmi spuse femeia care acum era aplecată spre mine.
Era bătrână, foarte bătrână și pielea ei zbârcită îmi amintea de vrăjitoarele ascunse în pădure. Am încercat să-mi ridic mâinile, dar eram țintuit de pat. Un înveliș de piele maro cu niște catarame, mă țintuia de pat. La fel și la picioare și în jurul mijlocului.
-Ce se întâmplă aici? Ce vrei să-mi faci? i-am spus în timp ce mă zbăteam în strânsori, ignorând complet durerea.
Îmi zâmbi batjocoritor și scoase o seringă pe care mi-o înfipse cu brutalitate în braț. În maxim cinci minute, corpul îmi devenise moale și o mare de negru mi se prelinse pe ochi.Mi-am lăsat capul aproape mort într-o parte și am pătruns în abisul întunecat.
O lună mai târziu...
Ușa de fier se deschise cu un scârțâit asurzitor.
Cu tocurile de paisprezece centimetrii, care răsunau în liniștea încăperii, se aproprie zâmbind spre mine. În ochii ei nu puteam citi decât răutate, era cel mai rău demon care mă urmărea. Se aplecă spre bine și își duse o mână spre una din șuvițele de păr care-mi atârnau pe frunte și o dădu apoi la o parte.
-Atât de tânăr! îmi spuse în batjocură, încercând să arate cât mai tristă, dar nu-i reuși. O să stai aici o vreme și eu o să mă asigur că o să fie cât mai lungă. Un râs diabolic și înfundat îi ieși pe gură.
Am încercat să mă zbat, dar cămașa de forță nu făcea decât să mă țină și mai tare pe loc. I-am aruncat o privire de ură, împreunându-mi sprâncenele. Râse din nou când îmi văzu încercarea eșuată de a scăpa și se îndreptă către ușă.
