Dăruiește-mi dragostea ta

Prolog

Telefonul sună neîncetat timp de câteva minute. Mă trezesc cu greu, dorind cu nerăbdare să opresc zgomotul asurzitor al acestuia. Mă lungesc pe cealaltă parte a patului și îl prind într-o strânsoare puternică. Tot ce îmi doresc este să îl trântesc pe podea si să mă culc la loc, dar având în vedere faptul ca este patru dimineața, este ceva important. Numărul de telefon nu îmi este cunoscut, dar totuși răspund. Vocea unui bărbat se aude puternic. La auzul cuvintelor lui, inima bate de zece ori mai repede decât de obicei. Simt cum ochii mei încearcă din răsputeri să nu verse lacrimi, dar nu reușesc.

Arunc telefonul pe jos și izbucnesc în plâns. Nu este posibil așa ceva. Aș vrea doar să mă trezesc din acest coșmar. Mă năpustesc asupra pernei și plâng fără încetare. O durere îngrozitoare îmi străpunge capul, liniștindu-mă ușor, ușor de vestea proastă ce tocmai mi-a fost dată. Mă scufund ușor în somnul ce mi-a fost stricat, tot ce mi-aș putea dori este ca tot ce am auzit azi să  fie un coșmar. Mă culc cu o oarecare teamă, gândindu-mă la ce s-ar întâmpla cu viața mea dacă tata chiar a murit în acel accident. Încerc să uit de asta și să ma culc.

Telefonul sună din nou , doar că de data aceasta este mătușa mea, Tamara.

—Alo? Răspund cu o voce tremurata.
—Draga mea, ești bine? Ai primit vestea?

Ochii mei se măresc când aud asta. Inima imi bate atât de repede, încât simt că o să plece din cutia toracică.

—Ce veste? S-a întâmplat ceva?
—Credeam că ți-au spus că tatăl tău a murit azi dimineață în timp ce ateriza. Îmi pare rău, scumpo! Îmi spune Tamara cu o voce din care îi pot citi regretul.
—Cum?

Telefonul îmi cade din mână și îmi dau seama că apelul pe care l-am primit în această dimineață, nu era dintr-un coșmar, ci era cât se poate de real.

—Scumpo, trebuie să te muți cu mama ta până faci optsprezece ani.

Cu cine? Cu femeia ce și-a lăsat familia baltă pentru un bărbat mai tânăr? Nu se poate așa ceva.

—Pot rămâne cu tine, Tamara, te rog frumos! Vocea mea pare de parcă o implor să facă ceva ce sunt conștientă că nu poate.

Pentru mine, Tamara este ca propria mea mamă. A fost lângă mine la prima căzătură cu bicicleta, la prima mea festivitate școlară, la prima mea iubire dar și despărțire. Mai bine spus, Tamara a fost mai prezentă în viața mea decât a fost propria-mi mamă.

—Draga mea, știi că nu se poate! Aș fi dat orice să stai lângă mine, nu lângă acea femeie ce te-a făcut să suferi de la 7 ani. Promite-mi că orice problemă vei avea, mă vei suna. Nu contează ziua, ora, eu o să îți fiu alături mereu.

Cuvintele astea îmi mângâie inima ruptă în bucăți de tragica despărțire de tatăl meu, omul la care țineam cel mai mult pe lumea asta. Acum, sunt conștientă de faptul că trebuie să mă maturizez, să mă obișnuiesc să îmi port singură de grijă.

Brusc îmi aduc aminte de ultimele cuvinte pe care mi le-a spus tata: "Dacă ceva se întâmplă cu mine, să nu plângi. Plânsul este pentru cei slabi. Știu că tu ești puternică și că vei trece peste orice, draga mea. Dacă îți aduci aminte de ce spun eu acum, retrăiește fiecare clipă pe care am pretrecut-o împreuna. Fie bună, fie rea, acea amintire va fi drumul tau spre liniștea sufletească." Aceea a fost ultima amintire cu tatăl meu, dar și ultima îmbrățișare pe care am primit-o de la el.

—Alo, Chloe. Mai ești pe fir? Se aude vocea Tamarei îngrijorată.
—Da, Tamara. Doar mă gândeam. I-am promis tatei că nu voi plânge. Îmi voi face bagajul și voi pleca în Miami la acea femeie pe care nu o pot numi mamă.
—Stai liniștită Chloe. Totul se va rezolva. Voi trece pe la tine într-o oră să îți aduc biletul de avion și să te ajut să strângi.
—Ne vedem atunci , Tamara. Te pup! Îi spun eu cât se poate de susținătoare Tamarei.
—Și eu te pup! Îmi spune după care închide telefonul,