GARSONIERA

Capitolul 23 -Adela

       Cum aș putea să explic cuiva că locuim în aceeași casă, împărțim același pat și totuși mă simt mai singură ca oricând? Avem nopțile în care să mă bucur de prezența lui. Doar atât. Dimineața, aud alarma telefonului său, dar de cele mai multe ori adorm iar până să se întoarcă de la baie sau în cel mai fericit caz sunt trează, dar alăptez copilul. Îl urmăresc cât se îmbracă sau își verifică ținuta în oglindă, apoi ia ceasul, telefonul, cheile și pleacă. Privirile ni se mai întâlnesc în oglindă sau când e pe picior de plecare, înainte de a închide ușa în urma lui și e ca un salut de rămas bun. În alte dăți, atunci când ațipesc, simt cum se apleacă deasupra mea, iar atingerea aceea scurtă a buzelor sale pe frunte sau în colțul gurii, îmi aduce speranță în suflet, cât pentru o zi întreagă, în care nu-l mai văd și nici n-am habar cum îi este.

       În ultimele două săptămâni m-am mulțumit și cu jumătatea aceea de oră, cât o petrece acasă, după programul obișnuit de serviciu. Vine pentru a-și schimba hainele și să mănânce, altfel , probabil, nu s-ar mai deranja să bată drumul până aici. Se grăbește apoi să plece, iar când revine acasă e atât de târziu, încât am început să duc dorul primelor zile petrecute împreună, în această casă. Atunci nu-i vorbeam, dar el se încăpățâna să rămână toată după amiaza  aici, cu mine. Am învățat să recunosc sunetul porții și să-l disting față de celelalte ale vecinilor și fug la fereastră de fiecare dată când îl aud. Dezamăgită o urmăresc pe tanti Ionica cum intră sau vreun curier care îi înmânează coletul Claudiei, ori chiar pe aceasta când se întoarce din plimbările sale zilnice. Destinația sa a rămas un secret până acum, dar nici nu mi-am bătut capul pentru a afla mai multe informații. Pe mine mă preocupă absența lui și continui să-l aștept deși apare chiar înainte de culcare. Face un duș, se îmbracă în pijamale și în câteva minute adoarme. 

       Mi-am propus să dau o șansă relației noastre, dacă tot am ajuns în casa și viața lui. Dar orice încercare nu are sorți de izbită atâta timp cât el nici măcar nu este aici să vadă. Sărutul ușor, din zorii zilei și brațele care mă înconjoară noaptea, nu mai sunt de ajuns. Am nevoie de mai mult din partea lui. Mai multe gesturi, vorbe, fapte pentru a afla dacă îi pasă câtuși de puțin de noi. Ne vrea aici, dar nu suportă să-și petreacă timpul în preajma noastră?

       Îmi găsesc de lucru, doar pentru a-mi ține mintea ocupată cu altceva. Acord toată atenția și afecțiunea mea micuței și de câte ori are nevoie de mine, sunt aici, lângă ea. Nu mai sunt speriată de plânsetele ei pentru că acum îi recunosc nevoile după felul în care scâncește și rezolv cât de repede se poate motivul supărării sale. Are zece mese pe zi, iar reprizele de somn sunt de trei ore. 

       – Acum vă puteți liniști, doamna Săndulescu! Bebelușul dumneavoastră s-a adaptat bine la noul mediu de viață! a observat și doamna pediatru cât de agitată eram la prima vizită de la cabinet.

        I-a măsurat greutatea, talia, perimetrul cranian și fontanela anterioară și m-a asigurat că s-a dezvoltat în mod armonios. 

       – Ce bine! Recunosc că am avut emoții!

       – Doamna Săndulescu, este normal să aveți temeri la primul copil, dar mă găsiți aici pentru orice nelămurire ați avea!

       Continua să mi se adreseze cu numele de familie al fetei, deși avea copia certificatului de naștere pe birou și se putea observa la o scurtă vedere că sunt diferite. Abia îl convinsesem pe Marian să ne însoțească la cabinetul pediatrului și după ce m-a pus să anulez vreo două programări, fiind în timpul programului său de lucru, a binevoit să ne ducă. I-am aruncat o privire scurtă când aceasta îmi atribuia numele lui, dar pe figura lui nu se distingea c-ar fi deranjat sau măcar uimit. Pur și simplu privea totul undeva de sus, detașat parcă de cele ce se petreceau acolo, sub ochii lui. Doar când i-am mulțumit doamnei pentru disponibilitatea ei și i-am precizat să-mi spună Adela, am văzut cum ochii lui oblici parcă i s-au alungit și am știut că l-a iritat intervenția mea. Nu a spus nimic despre acest lucru, dar am simțit că sub calmul său obișnuit mocnea cumva. Sincer, n-am înțeles de ce s-ar fi ofensat, ba din contră, am încercat să rezolv greșeala frecventă a femeii înainte de a ne simți stânjeniți amândoi.