Cum să descoperi un astru

I. Cronos

M-a cuprins teama de a scrie, totodată cu revenirea poftei pentru Teen Fiction, dar, desigur cu mult mister şi fantezie.

Timpul în cursa lui imensă descoperă tot ceea ce era ascuns şi acoperă tot ce era descoperit. - Sofocle

I. Cronos

Cronologia... O temă de reflecţie asupra căreia am contemplat mult...

În cap îmi răsunau vorbele mamei: ,, Revizuieşte-ţi comportamentul!" Trebuie să fiu mai prudentă pe viitor.

Am preconceput amintiri noi, pe care le-am împletit cu cele vechi, datorită încăierării de ieri, asupra mamei. Ea nu avea nici o vină. Agresivitatea şi stresul acumulat pe parcursul ultimelor zile m-au făcut să răbufnesc. Trebuia să accept să merg la un cardiolog.

Nu aveam prieteni şi eram conştientă de asta. Mă consideram antisocială, dar nu numai atât. Credeam că aveam probleme psihice. Copiii din liceu erau răi şi atât de dificili. O convorbire normală cu ei nu se putea desfăşura  fără bârfă sau fără jicniri.

Degetele mele palpau întunericul fin, ca o bucată de catifea neagră şi încercau să-i găsească sfârşitul, sau chiar apogeul.

Norii se rupeau pe cer, trimiţând unde lacustre şi sonore în tot arealul nedeterminat.

Părea a fi destul de dimineaţă, în defavoarea mea, prima oră de curs se apropia cu paşi repezi. În principiu noaptea mea se balansa ori către hipersomnie, ori către insomnie.

Am auzit voci pe prispa casei şi nişte bătăi imperative în geamul camerei mele. Un glas de femeie geme înfundat, pe undeva pe afară:

- Rilynn, ai face bine să te gândeşti de două ori înainte să mai stai pe gânduri ca întotdeauna! Nu mai vreau să primesc avertismente de la profesorii tăi idioţi! a spus ea, oftând prelung.

Avea dreptate. Şcoala nu era chiar la doi paşi.

Mă simţeam ca un zar fără puncte pictate plutind prin neant, fără inerţie.

O greaţă mi-a cuprins trupul, iar o frică minte. Nu mi-ar strica un prieten, în aceste momente acide. Prietenia te schimbă atât fizic, cât şi spiritual.

În minutele ce au urmat am ieşit din casă inspirând aerul greoi al toamnei şi călcând pe prispa plină de bălţi nedefinit de mari. Îmi era frică să nu cad întruna dintre ele, rămânând acolo blocată, fără aer, strigând neîncetat după ajutor.

Am început să alerg, necontenită de rafalele de aer tomnatice, brize puternice fără pic de candoare în ele.

Părul meu s-a electrizat violent, lăsând în urmă pulsaţii electronice. În final, parcă-parcă ajunsesem în punctul crepuscul din faţa liceului, anume trecerea de pietoni ce mă ţinea despărţită mai mereu de el. În spatele meu era un magazin cu reviste, unde zilnic treceam şi mă holbam, cumpăram, salivam după o manga bună. M-am uitat înspre ceasul afişat în vitrină, informându-mă că era 6:30.

Am zbughit-o pe trecerea de pietoni cu umbrela-n urmă. Două girofaruri s-au aprins brusc la câţiva metrii de mine, iar o maşină a pornit cu viteza luminii către corpul meu fragil. A trecut pe lângă mine, retezându-mi din fericire doar umbrela.

Ajung pe trotuarul celălalt care acum arăta ca un mal al unei ape umflate de maree, m-am uitat din nou la ceas şi am obsevat că se făcuse 7 fix...

Nu îmi explicam acest fenomen incredibil, dar aveam impresia că fusesem reţinută în timp de acea maşină jumătate de oră. Praful mi s-a aşezat pe obraji, iar eu la rândul meu, pe trotuar... Inima a luat-o la galop în pieptul meu, transmiţându-mi stări de ameţeală din ce în ce mai grave. Simţeam cu mi se risipeau puterile şi cum ajungeam încet-încet cu totul pe asfalt fiind răpusă de criza de tahicardie...