DISCIPOLUL

Capitolul 2. Umbră

[̲̅2]

silent men, like still waters,

are deep and dangerous

Kage a încercat să depășească orice moment de vulnerabilitate și să își păstreze mintea limpede, întrucât nu își permitea să-și lase sentimentele să ia stăpânire asupra lui. Nu le-a mai permis așa ceva de un deceniu, și nu-și putea arunca toată munca doar în baza unor cuvinte auzite din gura unui străin.

Dar acest Cole Siver era ceva mai mult decât un străin. Dacă spunea adevărul, era fiul unui om puternic, care îl cunoscuse pe tatăl său și care ajutase la uciderea lui.

Kage simțea nevoia să i-o plătească.

Însă apoi se gândea că, probabil, el era în viață acum datorită tatălui lui Cole.

Putea să treacă atât de ușor peste atâtea detalii? Putea să-i accepte lui Cole oferta? Pur și simplu?

Desigur că nu, însă îl lăsase să creadă asta în timp ce acesta îi desfăcea închizătorile lanțurilor.

După ce își simți încheieturile eliberate, Kage și le răsuci puțin, pentru a se dezmorți. Își îndreptă spatele și îl privi pe Cole care stătea atât de aproape de el. Fața lui avea un alb bolnăvicios, care îi lăsa la vedere venele din zona tâmplelor și a gâtului. Avea degete lungi și subțiri și era cam cât Kage de înalt. Diferența era că cel din urmă urmase aproape toată viața lui artele marțiale.

Kage vizualiza felurile în care l-ar fi putut pune la pământ: din trei mișcări, două, sau chiar una. Zâmbi în sinea lui, realizând ce mare avantaj îi ofereau acum anii de muncă.

— Vreau să am încredere în tine, Kage, i-a spus Cole, în timp ce se îndrepta spre ușă.

I-a aruncat o geantă agățată pe partea cealaltă a ușii, pe care Kage o recunoscu imediat ca fiind a lui. Avea în ea hainele și telefonul pe care și le lăsase la dojo, înainte de confruntare. Kage se grăbi să se schimbe de karategi și să-și ia hainele obișnuite.   

Cole deja avansase câțiva pași atunci când Kage ieși din încăpere. Îl urmărea îndeaproape, ca o umbră constantă. Cole știa că tânărul nu avea să se încreadă în vorbele sale, însă știa prea bine cum trebuia să procedeze. Acum trebuia să-i ofere timpul de gândire, așa cum ar fi făcut și tatăl său. Îi studiase fiecare jurnal cu notițe și tehnici amănunțite pe care le folosise pentru a-și pune imperiul pe picioare. Cole terminase psihologia în urmă cu cinci ani. Ducea o viață simplă, își deschisese un cabinet particular unde își trata pacienții și uneori avea impresia că înnebunise și el din cauza poveștilor pe care le auzea zilnic.

În realitate, știa că era doar o genă de familie. Tatăl lui dezvoltase demență frontotemporală. Devenise obsedat de propria afacere, își căuta obsesiv clienți care să aibă povești cât mai interesante, căuta noi recruți pentru echipa de asasini, însă, la un moment dat, totul a cedat. Cole știa că boala urma să avanseze și, într-un fel, era recunoscător că rămăsese cu o imagine puternică a tătălui său, când încă nu era deteriorat psihic.

Însă gândul că putea oricând să aibă un episod neadecvat în public îl îngrozea. Cole fusese toată viața lui un diplomat, empatic și foarte comunicativ cu cei din jurul său. Să-și piardă toate aceste calități i se părea un coșmar.