Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 19: Picături de adevăr în pahare de minciună

Azireea

~~~

   — Nu eu te-am obligat să bei, Winstow. Tu ai venit cu ideea. 

       Știți momentele alea în care nu vrei nimic altceva, decât să dispari naibii? Sau să te evapori pur și simplu? Sau să vină un meteorit și să te extermine precum un dinozaur nătâng? 

     Bine, cred că ați prins ideea.

    — Nu am zis că tu m-ai obligat, bombănesc și apoi îmi dreg vocea.

      Nu a fost cea mai strălucitoare idee a mea să beau cu Feng. Spre apărarea mea, era la podea cu moralul și a reușit să îmi transmită aceeași stare.

      — Privirea ta spune total altceva. Simt că încerci să mă scoți pe mine vinovat pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Și asta nu prea ar fi corect, nu crezi?

     Inspir frustrat, încercând să mă calmez. Nu prea am idee dacă sunt furioasă sau stânjenită în momentul de față. Și da, poate are dreptate. Poate chiar încerc să îl scot pe el vinovat din toată ecuația asta, cu toate că nu prea este așa. Nu pot pretinde că eu sunt victima, fiindcă aș minți.

      Eu am venit cu ideea să bem.

      Eu m-am amețit prea repede, cu toate că nu prea știu cum naiba am reușit, ținând cont de faptul că nu sunt chiar așa de slabă când vine vorba să îmi țin alcoolul.

     Și cea mai mare greșeală...
     Eu l-am sărutat.

    Aș fi preferat să mă fi amețit suficient de mult încât să nu mai îmi aduc aminte ce prostii am făcut ieri- dar nu am avut norocul ăsta.  

     Pot revedea sărutul de acum câteva ore în imagini mult prea clare pentru gustul meu. Parcă pot simți și acum tensiunea ciudată dintre noi. Căldura care m-a acaparat atunci când privirile noastre au declanșat mai mult decât ar fi trebuit înăuntrul meu. Furnicăturile care dansau pe buricele degetelor în timp ce buzele noastre se găseau și regăseau iar și iar. 

     La dracu, Azireea, chiar poți fi proastă!

     — Dacă ai văzut că nu mai eram eu însămi, de ce nu ai dat înapoi? De ce nu ai încercat să mă oprești înainte să... te sărut? 

     Nu vreau să creadă că mă afectează prea mult faptul că ne-am sărutat cu câteva ore în urmă- deși aș fi puțin cam ipocrită dacă aș spune că nu o face- așa că nu evit să fac contact vizual cu el. Regret însă imediat ce îi observ rânjetul de pe moacă. Și eu care credeam că nu mai e la fel de enervant ca la început. 

     — Doar nu eram prost să pierd o ocazie de genul, răspunde non-șalant și ridică din umeri, fără să își piardă acel rânjet. 

      I-a căzut ceva în bostan aseară? Ce fel de răspuns e ăsta?

    — Te comporți de parcă săruți în fiecare zi pe cineva. Mă întreb ce ar spune părinții tăi dacă ar afla asta, las cuvintele să îmi alunece printre buze și imediat ce mă aud, mă abțin să nu îmi dau câteva palme.

     Rânjetul îi dispare instant, dar nu pare să se enerveze. Nu prea pare să îi pese de fapt.

    — Nu ar spune nimic nou. Probabil că sunt o povară, că îi fac de râs, sau că ar fi fost mai bine fără mine. Nimic ieșit din comun.

     Sunt o nemernică uneori. Chiar sunt. Poate și fără intenție.

   — Scuze, Kenrad. Eu... nu am gândit înainte să spun asta.