O dimineata calda de noiembrie. M-am uitat la ceas. Era 9:30 a.m. Am tresarit cand mi-am amintit unde eram. El era pe scaun si radea de mine. Iar eram naiva. Eram eu din nou? Cea de acum jumatate de an sau mai mult? Nu mai ma simteam trista si imi venea sa rad intruna. I-am zambit.
- Neata, papusa.
- Mmm… neata. Si am intors capul, ma intimidase. Uram sentimentul asta. Dar parca nu mai uram nimic.
- Stii cat de dulce esti cand dormi? Si cand te agatai de mine in somn. Si cand zambesti. Ai visat cumva frumos?
- Oh doamne.. nu se poate. Iarta-ma. Da,am visat frumos! Ochii imi sclipeau.
- N-ai pentru ce sa-ti ceri iertare. Mi-a facut placere sa te am in brate.
- Poftim? Adica am fost doar o distractie pentru tine? Acum ma vei da afara?
- NUU! Cum poti crede asta? Doar ca trebuie sa iti spun ceva si nu cred ca vei fi prea fericita. Probabil tu vei fi cea care pleaca. Dar lasa-ma sa-ti simt caldura buzelor inca o data.
S-a apropiat de mine si se sfia ca si cum ar fi vrut sa o faca perfect, sa-i ramana intiparit in suflet si pe buze acest sarut.
Mi-a luat fata in mainile lui si mi-a sarutat buzele usor, apoi mai apasat… Mi-a deschis gura cu limba si a inceput sa si-o miste intr-un mod care ma ametea. Ma pierdeam cu totul. Simteam fiori pana in maduva oaselor. Mai incetinea ritmul si imi musca buza inferioara. A bagat mana in parul meu si ma tragea usor. M-am indepartat cu grija, altfel ne-am fi sarutat la nesfarsit. Era putin dezamagit.
- Ooh… a oftat si a coborat privirea. Nu stiu cum sa incep. Nu vreau sa ma urasti pentru asta.
I-am ridicat barbia cu o mana si si-a indreptat privirea spre mine.
- Iti aduci aminte in aprilie… parcul, rasetul tau, magazinul, si… baiatul cu chitara?
- De unnnde stiii? Am inmarmurit. Nu am povestit nimanui. Mi-a provocat o durere prea mare…
- Doamne! Stii cat de greu mi-e sa-ti spun ca eu…
- …tu erai acela. TU!! Stiam eu ca te cunosc de undeva, aseara inima mi-a batut atat de tare , aproape imi exploda asa cum se intampla de fiecare data cand ma gandeam la tine… DE CE? DE CE??
M-a bufnit plansul. Si tipam si ma inecam cu lacrimi. M-am apropiat de el si vorbeam printre suspine si furia se dezlantuia. I-am tras o palma. Mi-am luat lucrurile si am plecat. Ma imbracam in drum spre usa.
- Tu stii ce inseamna 7 luni pierdute? Luni in care nu am facut nimic, am zacut, am murit, am pierdut tot ce aveam mai drag!!!
- Ti le voi da inapoi.
- Nu!! A ta era vocea aceea , ai auzit tot! Tu ma urmareai… Mereu ai fost TU! O data nu mi-ai aparut in cale, o data nu m-ai lasat sa te vad… o clipa macar.
- Iarta-ma! N-am putut.
- N-ai putut?? Ce te-a impiedicat? Ti-a placut sa te joci cu mine, cu sufletul meu!
- Nu intelegi! Nu-ti pot explica acum. A fost spre binele tau! Nu vreau sa te pierd acum… Te rooog… TE IUBESC!
- Mincinosule!
In acel moment, credeam ca ma prabusesc. Ma uitam in ochii lui si vedeam lacrimile cum se aduna si se chinuie sa nu cada. O parte din mine striga sa il iau in brate, sa il iert, dar durerea era prea mare. O ultima privire...
Am plecat si am trantit usa. Pentru ce am suferit 7 luni, pentru ce? Pentru NIMIC. Dar o urma de indoiala mi-a ramas in suflet…
Chiar puteam sa-l uit dupa seara trecuta cand dragostea a reinviat,dupa ce mi-a spus ca ma iubeste? Cand el a fost cel care a eliberat copilul din mine, cand mi-a redat zambetul de mult apus?
