Aerul se ridică deasupra mea
și îmi pierd controlul.
Tâmplele mi se trântesc de pereții
goi și crăpați.
Palmele îmi sunt țintuite de vid
și alunec către durerea anemică.
Cadența fiorilor mă împing în
realitatea râncedă, care pulsează.
O căldură ucigătoare îmi urcă
în trupul fără susținere.
Cad în gol.
Soarele de mahon învechește lumea
și ne împinge în trecut.
Într-o legănare lentă sub cer,
aștept să-mi simt cioburile
care zboară către o lume roșie
și veche.
Doar Universul se poate sparge.
