Dear diary

Capitolul 2.

- Hei, ești bine? se auzi o voce de deasupra mea.

Am întredeschis ochii. Vedeam totul în ceață.

- Ce s-a întâm..mplat? , reușesc eu să spun.

- Ai alunecat de pe stâncă și ai căzut în mare. Sau te-ai aruncat.

M-am ridicat în capul oaselor și l-am privit. Era tipul arogant care îmi invadase intimitatea mai devreme.

- Nu m-am aruncat. Lasă-mă-n pace, spun , îmi adun toate puterile și mă ridic .

- Ai avut dreptate, nu ești prea politicoasă.

- Vrei să îți pup picoarele că m-ai scos din apă?! țip eu la el.  Mulțumesc! O zic dacă asta voiai! dau să plec dar mă-ntorc. Puteai să n-o faci ! Puteai să mă lași naibii să mor și gata! Nu-mi pasă!

Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji iar părul roșcat încă ud mi-era lipit de față. Nu voiam să mă sinucid. Mi-e frică de moarte. Nu sunt atât de curajoasă, aș vrea să fiu, sincer, aș vrea să scap de tot...oricum nu mai sunt șanse să fiu ce am fost. Oricum nu mai sunt o fată normală, cu o viață normală, cu un destin fericit.

Am luat-o la fugă neprivind în urmă, însă el mă urmă.

-Stai puțin! Ce-i cu tine? îl auzeam gâfâind undeva la câțiva pași în urma mea.

M-am întors spre el, l-am privit în ochi și pentru o clipă am vrut să cedez. Am vrut să-i spun totul, am vrut să mă deschid. Dar nu, nu acum, nu față de un necunoscut. Față de nimeni.

- Nu am nimic. N-are nici un sens discuția asta. Și n-am nevoie de sfaturile tale proaste.

- Bine. Pleacă, dacă asta vrei. Du-te și uită tot. Prefă-te că nu s-a întâmplat nimic, dacă ție ți-e bine așa.

- Mă crezi nebună...ești la fel ca toți ceilalți!

Și am plecat. Am plecat direct acasă, fără să mă mai gândesc la nimic.

Spusese ceva din spatele meu, dar prea târziu ca să aud sau ca să ma clintească din decizia luată.

Încă tremuram, mi-era frig și mă simțeam inundată pe interior. De apă, de mare, de ceea ce mă speria atât de tare de la moartea parinților mei. Trebuia să uit ziua asta. Trebuia să uit că mă-ntâlnisem cu băiatul ăsta și că era cât pe-aci să mă înnec.

Am intrat în casă trântind ușa la perete și pătrunzând grăbită în holișorul mic.

- Gata, Irina. Mi-a ajuns. spuse mătușa Anee care stătea fix în mijlocul holului cu brațele încrucișate la piept. De ce esti udă? Unde ai fost?

Am încercat să o evit și să plec spre camera mea, dar mă prinse de mână. Și nu era singură în casă de data asta, căci am zărit încă o persoană pe canapeaua din living. Un băiat înalt și bine făcut stătea acolo și privea toată scena ce avea să urmeze.

- Plec în camera mea, am spus, dar Anee nu mă lăsă.

- Nu pleci nicăieri, Irina. Nu înțeleg ce e cu tine, pleci, te intorci, dispari iarăşi, îți bați joc de propria ta viata! Gata ! S-a umplut paharul. Fac toate eforturile de aproape două luni de zile ca să fii tu bine și tu, ce faci? Sunt ultima și singura ta rudă, și te primesc aici nu pentru că trebuie, ci pentru că vreau. Pentru că dacă nu te-aș fi luat eu ai fi ajuns în unul din acele centre, Irina. Centre de plasament, unde nimeni nu te întreabă ce vrei sau dacă-ți-e bine.