Dear diary

Capitolul 1.

De mai bine de o lună de zile mă aflu aici. În cabana mătușii Anee, amplasată la câteva minute de plajă. E cât de cât plăcut...multă apă și briză uscată, dar nimic din toate frumusețile locurilor nu mă mulțumește, nu mă aduce înapoi. De la accidentul în care părinții mei au decedat, o parte din mine s-a evaporat cu totul. Nu mai sunt fata zglobie care eram odată, nu mai pot zâmbi, nu mai pot crea, nu mai sunt eu.

Sunt departe de prieteni, departe de orice membru din fosta mea gașcă, departe de Melinda și Clara, prietenele mele cele mai bune cărora nu le-am mai dat vreo veste și le-am ignorat fiecare mesaj, departe de Colin, baiatul după care tânjesc încă din al doilea an de liceu. Sau mă rog, tânjeam. De când cu întâmplarea nefericită, nu mai pot să simt nimic. Orice sentiment a înghețat, orice urmă de afectivitate e tot mai puțin palpabilă când vine vorba de mine. Singurul sentiment ce mă stăpânește e frica, ce mă părăsește doar în somn, și nici atunci întotdeauna.

* Irina! Irina! Irina! * Nici nu știu dacă vocile din capul meu iar îmi tulburau somnul sau era cineva care voia să mă tulbure și mai mult. Tot ce știu e că adormisem în șezlongul din fața casei. Adormisem și nu mai voiam să mă trezesc.

-Irina !!!

De data, n-am mai rezistat. Era mătușa Anee, decisă să mă calce pe nervi din nou.

- Pleacă! m-am răstit eu la ea.

- Trebuie să mergi la psiholog, ridică-te.

- Nu merg absolut nicăieri, să-ți fie clar ! spun eu și mă ridic vrând să plec iar pe plajă.

- Stai! *ma prinse ea de mâneca hanoracului* Te rog, Irina, controlează-te, nu-ți vrea nimeni răul.

- Dacă nu-mi vrei răul lasă-mă naibii în pace. Nu mai merg nici legată la psiholog, nu sunt nebună.

- Irinaaa! Nimeni nu a spus că ești nebună...

Dar era prea târziu, deja o luasem la fugă. Voiam să alerg cât văd cu ochii, să mă evapor odată din lumea asta oribilă, plină de oameni lipsiți de compasiune. Sunt imatură, recunosc însă târgul e deja făcut, viața mi-a luat tot ce aveam mai bun, lăsându-mă să mă zvârcolesc într-o capcană fără capăt.

M-am oprit lângă niște stânci înfipte-n marea văluroasă și liniștită, în golfulețul unde stăteam mereu atunci când nu voiam să fiu găsită. Era o fâșie de plajă pustie și ascunsă oarecum, pe unde nu prea trecea lumea. Mai veneau pescari din când în când. Aici mă simțeam în siguranță, doar eu și gândurile mele-nvălmășite și confuze. Doar eu și jurnalul, doar eu cu mine însămi.

M-am întins liniștită pe nisipul moale și puțin călduț, căci abia trecuse de ora prânzului. Nu era cu siguranță una din zilele dogoritoare, căci norii se pregăteau de ploaie parcă. Am închis ochii.

- Bunăăăă! * se auzi o voce din spatele meu*

- Cee?! *mă ridic eu speriată*

- Am zis bună.

Am privit în sus și l-am văzut. Era un băiat înalt, blond-castaniu. Avea un păr cam lung și rebel, ce-i mângâia lin fruntea și niște ochi verzi, mai senini ca marea în zilele însorite. Da, era incredibil de frumos, genul de tip care-ar fi putut fi foarte ușor confundat cu unul din adolesenții de pe coperțile revistelor pentru puștoaice...exceptând îmbrăcămintea de pescar.

Era tot ce și-ar putea dori o liceeană obișnuită, dar nu și eu. Singura dorință pe care aș fi avut-o în legătură cu el, era să dispară.

- Sper că ești doar în trecere, am zis eu tăios.

- Defapt, am venit pentru câteva ore bune...e un loc bun de pescuit, răspunse el calm.

- Mai sunt și alte locuri bune.

- Poate, dar ăsta-i locul meu.

- Ciudat, nu te-am mai văzut pe-aici.

- Anul ăsta ..dar anul trecut...

- Știi ce? Nu-mi pasă, pleacă te rog.

- Îmi pare rău să te anunț, dar asta nu e plaja ta, am tot dreptul să stau aici.

M-am încruntat. Voiam să plece. Trebuia să plece.

- Șii știi ce?! Chiar o să rămân aici. Chiar aici, spuse el și începu să-și întindă ustensilele și o pătură.

Voiam să mă ridic și să plec, dar asta însemna să pierd. Oricât nu mi-ar păsa de nimeni și nimic, nu suportam ca cineva să mă supună. Ca cineva să-mi spună ce să fac, să mă domine. Așa că am hotărât să rămân. Aici. Și să-l suport.

- Sigur nu vrei să vii pe pătură lângă mine? zise el în timp ce aruncă undița în apă, privindu-mă oarecum provocator.

- Ți-am spus și nu mă mai repet. Singura mea dorință e să dispari de-aici.

- Cineva s-a trezit cu fața la cearceaf...râse el ironic.

- Așa sunt eu. Nu sunt o companie prea plăcută.

- Haha. Chiar..nu mi-ai spus cum te cheamă. Eu sunt Alex.

- Și nici nu o să-ți spun. Și știi ce? M-am săturat de conversația asta, am zis eu și m-am ridicat în picioare vrând să plec.

- Te-am intimidat cumva? râse el sarcastic.

- Nu, zic eu simplu, așezând-mă la loc.

- Văd că nu prea trage peștele, hai să facem o baie.

- Lasă-mă naibii în pace, zic eu și mă urc pe o stâncă de mai încolo.

M-am ridicat în picioare. Era alunecoasă și mare. Dar marea era frumoasă, atât de frumoasă privită de aici de deasupra. Și chiar dacă era atât de specială pentru mine, mi-era frică. De valuri. Mi-era frică de înec. De moarte. Așa cum au murit și păriții mei. Oh, Doamne...iar încep să am halucinații.

Mă legăn, alunec, cad. Mă scufund.

Apa e peste tot. Îmi umple nările și mă devastează. Simt că n-am aer, că nu pot să respir. Simt că mor.

Lăsa-ți vă rog un comentariu dacă va plăcut. Să știu dacă să o mai continui.

Alex la media!