Cinci milioane de motive

Capitolul 14

― Cum sunt?

Întrebarea pe care Nikki o pune nu e adresată mie. Noah îşi ridică privirea spre ea, arătând oarecum uimit.

― Părinţii mei, îi explică. Cum sunt?

Înghit în sec. Întrebarea asta îmi displace. Nu credeam că are astfel de interese. Însă e complet normal să vrea să ştie cum sunt, în ciuda nemulţumirii mele. Şi eu aş fi fost curios dacă eram în locul ei.

― Foarte departe de tine, aşa cum trebuie să fie, mormăi eu.

Nikki îmi aruncă o ocheadă scurtă înainte să-şi mute atenţia pe Noah. El pare încurcat de întrebare şi îmi dau seama că l-a prins pe picior nepregătit, ca pe mine. Se uită la mine ca şi când mi-ar cere aprobarea.

― Ăă... Sunt cam aceeaşi ticăloşi, mărturiseşte. Nu s-a schimbat mai nimic.

― M-au căutat?

Întregul corp mi se încordează. Ea nu ştie. Nu i-am spus niciodată despre conversaţiile mele cu Noah, conversaţiile despre părinţii ei.

― Nikki, chiar vrei să vorbim despre asta? o întreb agitat.

Sper ca răspunsul ei să fie negativ. Nu e pregătită să afle adevărul. Nu vreau să ştie că părinţii ei nu au căutat-o niciodată.

― Trebuie să ştiu, îmi spune.

Ochii ei mari mă privesc rugători, prinzându-mă din nou în capcana lor. Nu pot să mă mai uit în ei, aşa că îmi mut atenţia pe focul din faţa noastră.

― Nu, murmură Noah încet.

Instinctiv o cuprind pe Nikki cu braţul, pentru că ştiu că răspunsul ăsta are să o rănească. Nu e ca şi când mişcarea mea ar ajuta-o într-un fel, însă fac tot ce pot.

Când mă uit la ea, observ apogeul dezamăgirii. E o expresie pe care am sperat să nu o văd niciodată pe chipul ei. Apoi se schimbă. Seriozitatea ia locul dezamăgirii şi o aud spunând răspicat:

― Foarte bine au făcut!

Îmi arcuiesc curios sprâncenele. Nu mă aşteptam la asta, sincer să fiu.

Noah se îneacă cu berea.

― Poftim? întreabă bulversat. Nu te deranjează?

― Nu aveam oricum mari aşteptări de la ei. Eram doar curioasă dacă s-au schimbat. Se pare că nu.

Cad pe gânduri. Inevitabil, încep să compar lucruri. Părinţii mei ar fi luat-o razna dacă eu aş fi dispărut atât de subit şi la o vârstă atât de fragedă. Nu ar fi renunţat niciodată să mă caute. Ar fi înnebunit de grijă şi pe mama ar fi măcinat-o speranţa până în ultima clipă a vieţii sale. Părinţii mei nu au fost deloc ca părinţii lui Nikki, dar chiar şi aşa mă întreb cum soţii Kimble pot trăi cu ei înşişi. O făptură ca Nikki ar merita fiecare gram de interes, speranţă şi grijă. Soţii Kimble ar fi trebuit să înnebunească încă din momentul în care cea mai mare comoară a lor a dispărut.

Mama ar fi plăcut-o pe Nikki. A fost genul de femeie care iubea copiii si, indiferent ai cui erau, mereu i-a tratat ca şi când ar fi fost ai ei. În ciuda acestor lucruri, eu sunt singurul copil al lor.

Aşadar, sunt mai mult decât sigur că mama ar fi iubit-o pe Nikki şi ar fi văzut în ea exact genul de femeie de care am nevoie în viaţă.