Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toți - aproape două sute de răniți - mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci și despre orașul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) și devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, așa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, orașul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Brașovului împodobită, cu frunze și steaguri naționale, rămase, mi-a dat, despre orașul pe care nu-l cunoșteam, o idee de carte poștală și decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe și fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncțiune. În schimb toți cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până și în voce și în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal și Bușteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup și tranșeele copilărești, făcute acolo lângă șosea, când munții și pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundație catastrofală, care amenință întreg ținutul, o primărie neserioasă ar face șănțulețe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăște nu numai ce-i pe șosea, dar și casele înalte, și chiar primăria cu domnul primar.
Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit.
La București ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, așa mi s-a părut cel puțin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane și imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofițeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferințe avem. Cei mai mulți au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiți de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebește o societate de civilizație de una de cultură e că lumea ei imită și practică pasionat și cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruința de a duce lucrurile până la un capăt și nici curajul de a suporta toate consecințele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi și decor inedit, ele au umplut cu surâsuri și alba lor prezență sălile cu răniți. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curățind în spitalurile de la Iași, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase.
M-am gândit, cu un fel de neliniște, că, dacă voi fi în București, voi fi vizitat de ai mei și că voi fi obligat - acum când eram atât de obosit - să joc un fel de teatru de dragoste și bucurie.
Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aștept câteva ore și între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama.
A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare - "căci nu se știe dacă la spital vei avea ce-ți trebuie".
Și totuși durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu și ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimașa discuție în ce privește împărțeala, nu știu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut "parte" a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioșie, dar ireparabilul se săvârșise. Știam până unde merge afecțiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuțiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, și că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecțiunea mamei, care de atunci avea pentru mine și mai multă atenție drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecție, de indulgență amabilă, îndepărtată, de surâs limitat și limitativ. Asupra evoluției vieții mele ea era acum ca un astru răcit, fără influență.
CITEȘTI
Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război - Camil Petrescu (CARTEA I)
Random❗❗❗ -Cartea nu este scrisă de mine cuvânt cu cuvânt! -Cartea poate conține greșeli gramaticale! -Cartea este luată de pe internet și postată aici!
