Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înțelegem despre ce e vorba în realitate. Orișan zâmbește trist, cu înțeles amar, când ocolim prin vad:
- Nu mai am speranțe de întoarcere.
După aproape treizeci de kilometri de marș istovitor, care mă idiotizează, cu urechile și capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruiește cu indiferență de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voință, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios.
Căpitanul, îngăduitor și feminin, mă potolește cu prietenie, uimit (ca un țăran care a vrut să rătăcească prin oraș un câine și îl găsește, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăștiase, se rătăcise și încă nu se știa nimic de ea.
- Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită.
Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei și mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puțin, în cea mai mare învălmășeală cu putință.
După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri și două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemați la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din țară. Pe un plic e scrisul mare, puțin aplecat, al nevestei mele. O pun ca și pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului și toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele și e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi.
Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:
- Wer kann Rumanien retten?
- Ce vrei să spui?
- Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.
- Și ce putem face?
- Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
- Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitică Rădulescu e indignat.
- Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?... Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.
Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:
- Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?
- Poate că da... poate că nu.
Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.
- Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.
- Cum o să pleci de aci?
Se apropie strâns de mine:
- Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.
CITEȘTI
Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război - Camil Petrescu (CARTEA I)
Random❗❗❗ -Cartea nu este scrisă de mine cuvânt cu cuvânt! -Cartea poate conține greșeli gramaticale! -Cartea este luată de pe internet și postată aici!
