CSD: Ce s-a întâmplat cu Helen Rose?

Capitolul unu - "Cercul" misterios

                                        NOTA AUTORULUI - IMPORTANT - CITITI!

                             ---> Va cer, va rog, va implor, sa lasati obligatoriu un comm cu parerea voastra si sa-mi spune-ti evident, ce parere aveti, si sa-mi spuneti ce si unde nu va place ca sa stiu, in orice caz, asta daca exista vreo nemultumire :)) . Nu as fi dorit sa postez astazi, insa, dat fiind faptul ca n-as vrea sa mai aman atata timp am zis sa postez. Sper totusi sa va placa si sa tineti cont ca nu am mai scris astfel de povesti si ca este ceva nou pentru mine. Multumesc <-----

                                                                       Capitolul UNU

În această seară tatăl meu îmi va lua manuscrisul. Din nou, pentru a nu știu cât-a oară. Dacă aș mai fi naivă și aș încerca să mă împotrivesc, mi-ar fi înroșit obrazul, cu palma sa ca o lovitură de bici. Așadar, mă străduiesc să nu fac risipă din timpul meu alterat și înghesui fiecare gând.

In aceasta seara, bunica mea a murit...

Au trecut orele, de cand totul s-a pricinuit, insa durerea mamei nu poate fi stavilita. De dimineata, am auzit pasii ei, inconfundabili, si pareau la fel de cordiali ca-ntotdeauna, insa cand usa s-a deschis, si silueta imbatranita a mamei s-a itit de dupa usa, tinand ca o povara grea manuscrisul meu, mi-am dat seama ca ceva se intamplase... ceva teribil. Observasem, atunci cand mama imi trantise in poala manuscrisul, conturul picaturilor de lacrimi. Acelea au fost abia inceputul, caci s-a apropiat inmarmurita de mine, cu chipul livid de durere, a sezut pe muchia lemnoasa a patului si a plecat capul pe umarul meu ca o stanca de piatra, apoi rabufnirea a fost iminenta, ca ceva care sta sa-ti iasa din capul pieptului, iar acest lucru este peste poate de cumplit si nu il poti amana, oricat de mult ai incerca.

Apoi am auzit trancanitul spart al paharului de whiskey, atunci cand tata sorbise cu nesat pana si ultima picatura cu gust intepator, si trantise cu brutalitate paharul de masa ranceda. Iar stigatul sau, plin de manie, descoperind ca manuscrisul disparuse din nou din ascunzatoare, ma impinse sa spun, chiar daca neglasuite, un suvoi de cuvinte fierbinti.

-Meryem?!

Uneori, momente ca acestea, ma fac sa ma gandesc la continuitatea zilelor...

               -McCarntey? se auzi din urma lui, o intonatie pe un ton deloc afectuos. Un glas ragusit si nesuferit.

Barbatul se intoarse, nadajduind ca nu-l poate ignora la nesfarsit pe principalul investigator - pe seful sau.

-Da domnule... ăăă..., Diablo?

Cuvintele rostite pe un ton baietos, reusira sa provoace un hohot de consternare din parcea celui ce se indrepta cu niste pasi plictisiti spre el.

-Gasesc ca rarisimile tale cuvinte sunt nepotrivite, domnule McCarntey. V-am explicat, numele meu este Jack Tonkin, nu Satan.

McCarntey isi coborî privirea strabatand valul de paturi groase, zacande in patul din lemn, nerezistent, simtindu-se vinovat ce ceva ce nu putea recunoaste, chiar daca Jack Tonkin continua sa chicoteasca, fapt ce-l dezvinovatea de oricefel de grija care-l macina.

Ce i s-o fi parut lui McCarntey asa dracesc la Tonkin?

O mana i se agata de umar. McCarntey tresari, surprins. Privirea i se inclesta, cu cea a lui Jack Tonkin, iar sclipirea lugubra il facu sa dea cu un pas inapoi.

-Este ceva ce trebuie sa faci, spuse Jack Tonkin, inclinandu-si usor capul, aproape imperceptabil, smulgandu-si privirea si aruncand-o ici-colo, prin semiîntunericul din incapere. Acum!