Holly

Capitolul 2 - Palatul rece al fetei în alb

Am încercat să îmi deschid ochii, dar nu puteam. Pleoapele îmi erau mai grele ca niciodată. Lumina era prea puternică și îmi provoca lacrimi usturătoare. De asemenea, capul mă durea de parcă aș fi primit din plin lovitura a o mie de bolovani. Nu aveam nicio șansă să mă ridic, nici dacă viața cuiva depindea de asta. Atunci mi-a venit o idee incredibilă, o clară dovadă a inteligenței mele inegalabile. Doar eram un geniu, nu?

— Auuu... am articulat cu jumătate de gură, în speranța că e cineva lângă mine care să mă poată auzi văitându-mă și să mă ajute.

— Theo!

Aș fi recunoscut acea voce și în somn dacă era nevoie. În nici o secundă, lumina a dispărut iar eu mi-am putut deschide – cu greu ce-i drept – ochii. Chipul încețoșat al lui James a fost primul lucru pe care l-am văzut de...

— Ăăăm, James? De cât timp suntem aici, oriunde am fi? îl întreb eu, strângându-mi ochii pentru a vedea mai bine.

—Ai fost inconștientă trei zile și asta spui pentru prima dată? râse el cu gura până la urechi.

— De fapt, primul lucru pe care l-am spus a fost "au", îi răspund, întorcându-i zâmbetul. Și ce altceva aș fi putut să spun?

— Eh, eu știu? zise dându-și ochii peste cap. Partea cea bună e că te-ai trezit. Făcu o mică pauză, pentru a-și da la o parte părul din ochi, apoi continuă: Erai într-o stare jalnică. Nu, jalnică e puțin zis. Nici nu îți poți imagina ce m-ai speriat. E chiar o poveste lungă.

Se uită o clipă în gol, moment în care am încercat să îi ghicesc gândurile. Dar era ca un zid. Fără nicio expresie. Clipind repede de câteva ori, adăugă:

— Stai așa, mă duc să îi chem pe ceilalți!

— Ceilalți?

James nu a mai apucat să răspundă. O zbughise deja pe ușa aflată pe peretele din stânga mea. Atunci am avut ocazia să studiez locul unde mă aflam. Eram într-o încăpere micuță, cu pereți vopsiți în alb și ferestre mari, aflate pe peretele din față. Perdele de dantelă cădeau până pe podea, ca niște cascade susurătoare. Câte o briză ușoară le ațâța căderea într-o unduire hipnotizantă. Un birou micuț era ascuns într-un colț, imediat lângă un dulap impunător. Ambele piese de mobilier erau albe, cu accente aurii. Numai cearceafurile de pe patul pe care stăteam erau albastre deschis, amintindu-mi de cerul unei primăveri senine.

Ușa se trânti brusc de perete, lăsând să intre o fată puțin mai înaltă decât mine, cu păr castaniu și ochi verde intens, iscoditori.

— S-a trezit și Frumoasa-din-pădurea-adormită? spuse ea ușor batjocoritor, legănându-se vioi până în dreptul patului meu.

I-au urmat James, care s-a așezat lângă mine, și băiatul cu părul negru-cărbune, Lucian.

— Iartă neospitalitatea surorii mele, Cathya, dar nu e tocmai în toane bune. Nu a dormit câteva zile îngrijindu-te.

Mă întorc ușor către Cathya, care mă privea amănunțit, parcă verificând dacă munca ei neîntreruptă a dat roadele așteptate, și îi spun un "mulțumesc" din tot sufletul. Ea era o copilă în pragul adolescenței, cu un zâmbet pe cât de jucăuș, pe atât de obraznic.

— Ceea ce contează e că acum ești bine. Și că poți să îți îndeplinești sarcinile. Continuă apoi, rânjind: Te pot asigura că nu sunt puține.

— Sarcinile?

— Da, sarcinile. Tu și fratele tău puteți să locuiți cu noi dacă ne veți ajuta cu treburile prin casă. Știi, ca să putem întreține casa. Dacă nu ar fi fost problema asta, v-am fi găzduit pe gratis fără probleme.

— În primul rând, eu și James vă vom fi veșnic recunoscători. Nici nu știți cât de mult înseamnă asta pentru noi. În al doilea rând, el nu este fratele meu.

— Stai, nu?! se miră Lucian, ridicându-și sprâncenele ce se arcuiau peste ochii albaștri.

— Nu. Am crescut împreună cu ea și suntem cei mai buni prieteni, dar nu rude.

— Păreți a fi, răspunse Lucian arătându-ne cu degetul pe rând. Părul, ochii, știi tu...

— Ei bine, dacă am terminat cu introducerile, începu Cathya, aș vrea să îi prezentăm Theodorei casa. Nu se cade să se piardă pe culoare.

James dădu la o parte pătura de pe mine și mă ridică în brațe. O cămașă albă de noapte - mai degrabă rochie de gală, dacă mă întrebați pe mine - îmi îmbrățisa trupul. Slăbisem puțin. Era îmbucurător, având în vedere că nu eram cea mai slăbuță persoană din lume. Uneori mă miram cum James putea să mă ridice atât de ușor. Era mult mai puternic decât părea la prima vedere, atât fizic, cât și psihic. Eram în antiteză cu el, eu fiind în pragul plânsului în cea mai mare parte a timpului și incapabilă să ridic o amărâtă de scândură.

Am intrat într-un hol luxos, unde se păstra tema albului întâlnit în camera mea. Candelabre mici, aurii, atârnau nonșalant din tavan, aruncând umbre ca niște crengi peste marmura lucitoare. Vitrine ca de muzeu erau înșirate de-a lungul culoarului lung, fiind lipite de pereți. În ele erau protejate diferite obiecte, cu valori pe care nici nu puteam a mi le imagina. Atenția mi-a fost atrasă în special de o carte cu pagini aurii și coperți cartonate, inscripționate într-o limbă oareșcare cunoscută mie, o coroană încrustată cu ceea ce păreau a fi diamante și un sceptru lung, decorat cu aceleași pietre prețioase sclipitoare.

— Arată ca un palat de basm, nu? mă întreba James, ascunzându-și chipul în părul meu încâlcit.

— Ahăm, am mai putut să răspund, fiind prea uimită de luxul de care eram înconjuarată.

— Să înțeleg că ai rămas fără cuvinte, huh? râse el. E de înțeles, doar e prea frumos ca să fie adevărat.

— Asta va fi "acasă" de acum înainte? îl întreb, încercând zadarnic să îmi ascund durerea.

— Cred că da. Cel puțin pentru moment, până când o să dau de Josephine.

— Stai, cum adică "până când o să dau de Josephine"?!

— Aparent, Josephine s-a mutat în aprilie. Cei care s-au mutat în locul familiei ei nu știu nimic despre ce au făcut după ce le-au vândut casa, așa că nu am piste. Momentan.

Am lăsat un oftat să îmi alerge pe buze. Măcar aveam un acoperiș deasupra capului. Și la ce acoperiș aveam, sincer nu aveam niciun drept să mă plâng. Acum puteam fi în stradă, la mila trecătorilor îngândurați. Problema familiei mai putea să aștepte, cel puțin pentru moment.