Visele

Capitolul II

          

                Eram cufundată în patul moale și călduros unde-mi aștern toate gândurile , iar brusc îmi închid ochii și încep a visa... Era un peisaj...era de primăvară...Eram acolo , într-o pădure , înconjurată de-o mulțime de copaci înfloriți. Eram cu iubirea vieții mele' care îmi șoptea cuvinte dulci ,care-mi făcea întreg trupul să tresară , iar acestea se împleteau cu sunetele păsărilor , care zburau deasupra noastră pe înaltul cer albasru, alaturi de soarele care încălzea întregul ‚tărâm de vise' . Niciodată nu m-am gândit dacă ‚iubirea vieții' mele mă va părăsi , deoarece întotdeauna am fost sigură că el va rămâne cu mine pentru totdeauna. Chiar dacă 'iubirea vieții mele' este doar în imaginația mea , este irealul meu , întotdeauna va exista în visele mele , fanteziile , imaginația , gândurile mele , dar într-o zi , va deveni realul meu.

               Deschid ochii și privesc ceasul. O să întarzii.

              Ca un fulger mă ridic din pat , deschid ușa cu repeziciune , alerg pe scări , fac curățenie și îmi pun să mănânc. Nu mai aveam mult timp...

            După ce fac toate treburile și mă aranjez , mă holbez timp de cinci minute în dulapul plin de haine care formau câte un castel din evul mediu , iar într-un final îmi arunc pe mine o pereche de blugi negri și o bluză albastră , care se potrivesc la fix cu teneșii albi și ghiozdanul negru. Ies pe ușă și imediat îmi las imaginația să funcționeze din nou.

           Când ascult muzică , mă simt liniștită și liberă , mă simt de parcă aș fi pe tărâmul meu de vise unde pot avea totul , chiar și luna de pe cer, împreună cu tot universul. Oare universul face parte din mine sau eu fac parte din unviers? Aceasta este una din miile de întrebări pe care mi le pun zilnic... Niciodată nu sunt sigură de ceea ce simt sau de ceea ce gândesc... Mă simt uneori... de parcă aș păși cu vârfurile picioarelor pe o câmpie plină cu flori înmiresmate ,care formează un tablou de-o frumusețe nemaivăzută , iar razele strălucitoare ale mărețului Soare își fac prezența pe pielea mea catifelată și în părul meu care se prelinge pe spate , precum valurile învolburate...

           Nu știu de ce visez cu ochii deschiși, nu știu de ce îmi imaginez atâtea lucruri fabuloase... Poate pentru că îmi place să am o lume doar a mea, unde pot totul .

           Într-un final ajung la liceu. Liceul pentru mine este o rutină , nimic nu este diferit înafară de lecțiile predate de profesori. Aceași profesori , colegi , scaune și bănci , chiar și glumele prost făcute. Doar discuțiile , bârfele și garderoba sunt diferite . Pentru mine liceul este doar un loc unde mă pot informa în legătură cu o mulțime de chestii. De exemplu , formule moleculare , teoreme la matematică și fizică , cei mai cunoscuți scriitori , capitalele Statelor Unite , ce razboaie s-au intamplat în secolele XVI – XVIII și multe alte lucruri.

          S-a auzit un sunet. Era clopoțelul. În sfârșit s-a terminat încă o zi , doar că aceasta era diferită... diferită numai pentru mine. Astăzi s-ar fi împlinit un an de când am vrut să fac un lucru nebunesc , complet copilăros , dar și periculos totodată. Voiam sa fiu mare.

          Ca un fulger ajung acasă , urc scările cu repeziciune și mă arunc în cuibușorul meu confortabil , numit pat.

            Stau lungită în pat , complet nemișcată , de parcă trupul meu ar fi neînsuflețit. Eram gânditoare. Priveam tavanul plin de stele . Privitul stelelor primite de când eram un bebeluș mă linișteau , mai ales când eram mică ,iar mama nu știa cum sa mă calmeze din plâns , mă punea în pătuțul roz ,de mult luat din această cameră , și mă lăsa să le privesc. Doar după câteva minute , mă calmam și adormeam , dar acum , de când am crescut , doar mă liniștesc . Ele parcă mă trimit într-o altă lume magică unde sunt o prințesă , iar prințul meu vine călare pe un maiestuos cal alb , se pune in genunchi , își declară toate sentimentele și mă cere în căsătorie. Eu devin o regină , el rege și aveam regatul nostru , unde trebuie să avem grijă de toți oamenii neajutorați , dar și de cei doi copii ai noștri. Frumos , nu? Să ai o viață-n ca povești . Păcat că aceste vise mărețe nu pot deveni realitate.

          În acest moment voiam ca ‚iubirea vieții mele' să fie lângă mine să mă liniștească , să mă îmbrățișeze cu toată dragostea lui și să-mi șoptească la ureche ‚Nu plânge ,iubire . Totul o să fie bine , căci acum sunt cu tine.' ,dar în loc de acest fragment complet ireal, mă mulțumesc cu muzica liniștitoare provenită din căștile mele și privitul stelelor magice .

           Deodată mi-am adus aminte de toate evenimentele petrecute timp de un an , că am avut parte de un milion de certuri cu părinții și nu numai cu ei , multe dezamăgiri , minciuni , dar și de amintiri de neuitat , care mă fac să zâmbesc. Singura persoana pe care am vrut s-o uit , a fost iubirea vieții mele , care se numește David. Am crezut că el este singurul om din întreaga lume , că este alesul , care m-ar putea face fericită , dar într-un fel m-am înșelat...căci...de cele mai multe m-a mințit și se folosea de sintimentele mele , de inocența mea de copil de cinsprezece ani , căci pentru mine, el era irezistibil. De fiecare dată mă tenta cu vorbele lui dulci , auzite doar telefonic (nu ne-am văzut niciodată) . Când vorbea numai cu mine , mă simțeam de parcă aș avea totul. Mă simțeam iubită , apreciată , dar în alt fel cum mă simțeam față de părinți. El pentru mine a fost un sprijin , într-o anumită perioadă de timp , până când...acesta s-a distanțat față de mine , de tot "trecutul" nostru , de toate vorbele ,promisie , dar mai ales visele și planurile făcute împreună .

            Doar când mă gândeam la el , inima se zbate precum peștele pe uscat , iar mintea mea fuge în tărâmul de vise, doar pentru a se simți inima împăcată, că el , încă o iubește ... pe ea... prințesa, care va deveni o regină ...

           Nimeni și nimic nu m-a făcut să mă simt în halul acesta cum mă simt chiar în acest moment , pentru că el era ,dar și este, în inima mea chiar totul .

          Fără prezența lui ( o prezență fictivă , care se află doar în imaginația mea) mă simt dărâmată , pierdută , fără puterea de a mai lupta , de a trece peste obstacolele vieții . Poate este doar o etapă a vieții în care trebuie să mă decid ce este mai bine pentru mine , dar problema este că nici eu , nici inima și nici gândurile mele profunde nu știu ce-i mai bine pentru mine... Oare ar trebui să-l uit? Ar trebui să "șterg" toate întâmplările cu el din mintea mea? Să nu mai vorbesc cu el? Nici eu nu știu nimic la ora actuală ce-i mai bine pentru mine , dar și pentru el , căci eu când iau o decizie mă gândesc la toate persoanele , care sunt incluse în problemă. Dacă nu mai vorbesc cu el mă simt rău. Dacă eu il resping , se simte abandonat , exact cum mă simt eu când nu-mi răspunde. Ceea ce înseamnă că amândoi ne iubim în felul nostru ciudat de a fi la distanță și nu știm cum să ne comportăm când nu ne vorbim? Și că nu știm să ne apreciem? Dar dacă el mă ia drept o fraieră și poate găsi în întreaga lumea o fată exact ca mine? Nici nu stiu ce să mai cred!

          Când îmi pun aceste întrebări oribile , dificile , îngrozitoare simt cum o lacrimă caldă se scurge pe obraz și coboară exact ca pe un tobogan , dar într-un final se scurge pe perna care-mi rezema capul complet greu și gol. Simt nevoia de a mă elibera de aceste "greutăți" și să găsesc răspunsurile la toate întrebările puse. Dacă ar fi așa ușor , poate acum eram cu el , pe o plajă , să privim apusul ...