Iridescent

// doi //

     Oamenii îmbrăcaţi în negru se mişcau de colo-n coace, ajungând în cele din urmă la mine pentru a rosti cuvinte false, sau, în orice caz, pe jumătate adevărate. Se aflau acolo o grămadă de persoane, majoritatea străine mie, care-mi şopteau vorbe de încurajare ca şi cum ei ar fi ştiut prin ce trec. Mă întrebau cum mă simt, dar după ce aruncau o a doua privire către chipul meu îşi plecau capetele şi mergeau mai departe, murmurând condoleanţe. Deja ştiau răspunsul, dar totuşi ei îşi iroseau cuvintele pe întrebarea aceea stupidă. Mă aflu într-un cimitir, plin de umbre negre, cu proprii părinţi îngropaţi câţiva metri mai încolo. Normal că doare.

     Frunzele unei salcii atârnau triste peste adunătura de inşi. Măcar răchita arăta la fel de tristă şi tăcută ca şi mine.

     De ce au trebuit să moară? Când am primit vestea mă simţeam ca şi cum cerul ar fi căzut pe mine, iar pământul ar fi fugit de sub picioarele mele. Mă simţeam ca un suflet rătăcit, pierdut de trupul lui imperfect, cutreierând lumea în căutarea alinării. Gura îmi era uscată, dar ochii umezi. În minte aveam mii de scenarii în legătură cu plecarea lor definitivă, una mai oribilă decât cealaltă. Ei au lăsat în urmă fiinţe jelindu-i. Dar cel mai rău, m-au lăsat pe mine aici. Singură, doar cu câţiva prieteni cărora nu ştiu dacă le pot încredinţa cele mai ascunse temeri şi dureri ale mele.

     Am o personalitate îngrozitoare. Părinţii mei, persoanele care mi-au dat viaţă, au murit! Iar eu stau în cel mai îndepărtat colţ, cuprinzând cu ochii mulţimea neagră şi gândindu-mă la prietenii mei falşi. Nu pot să fiu mai ipocrită decât acum.

     Totuşi, de ce? Doamne, cer prea mult dacă îi vreau înapoi? Pentru că mai vreau să aud vorbele liniştitoare ale mamei; vreau să  mai simt buzele tatei pe fruntea mea. Deja îmi lipseşte senzaţia de protecţie pe care cei doi o emană doar cu simpla lor prezenţă. Când eram mai mică obişnuiam să mă gândesc la mine ca la o persoană independentă. Acum nu vreau să mai fac asta. Îmi doresc să depind în continuare de mami şi tati şi să nu plec niciodată de lângă ei. Păcat că ultimile zile au făcut asta imposibil.

     O dată am urmărit cu tata ştirile de seară, şi am auzit de un băieţel care şi-a pierdut părinţii într-un accident grav. În noaptea aia am stat ore întregi în pat, gândindu-mă la persoana mea, doar că fără părinţi. Am stat ore-ntregi plângând în linişte doar de la simplul gând, dar nici un sentiment de atunci nu se compară cu ceea ce simt acum. Picioarele îmi tremură, şi simt nevoia de a mă aşeza pe iarbă umedă, dar mă rezum de salcie din respect pentru puţinele persoane încă rămase în cimitir.

     Lacrimile nu mi-au părăsit deloc ochii, iar acele îmi străpungeu inima încet şi dureros. Nici măcar nu ştiu cum să explic zdrobirea vieţii mele. Probabil că nu există cuvinte care să descrie asta îndeajuns de bine.

     Sunt distrusă. Tot ceea ce pot să fac este să sper la o minune; să sper că, în orice moment, mama şi tata vor săpa în pământul ce îi desparte de mine, ca să ajungă la suprafaţă. Pentru că doar ei pot să umple golul care se întinde la infinit din mine. Doar ei pot să mă oprească din a-mi plânge sufletul. Vreau măcar să le spun te iubesc la fiecare în parte şi să le simt braţele înconjurându-mă şi buzele şoptindu-mi alinări peste alinări. Pot eu să obţin asta? Nu.

     Tu eşti frumoasă. Astea sunt ultimele cuvinte ale mamei mele, adresate mie. Acum că mă gândesc mai bine, aş fi preferat ca ea să-mi spuna cum să mă descurc fără ei doi. Cum să mă împac cu gândul că ei au decedat în timp ce mergeau la cumpărături. Aş fi vrut să o umplu de pupicuri pe obraz şi să stau la pieptul ei, în timp ce ea îmi mângâia spatele sau faţa, cântandu-mi cântecele de leagăn, cum obişnuia să facă în vremurile de de mult. Să-i spun fiecare lucru care mă apasă, oricât de mărunt ar fi el - pur şi simplu să ştiu că i-am spus tot, pentru prima oară arătându-mă aşa cum sunt, fără ascunzişuri. Dar, din nou, e imposibil. Nu pot schimba ceea ce s-a întâmplat deja.

     Cu tata ultimele vorbe pe care le-am schimbat au fost despre meciul amical dintre noi doi; cine strică cele mai multe brioşe pe care mama le făcuse. El a câştigat, şi chiar dacă mama a fost supărată la început, şi ea a râs. Noi doi, cei vinovaţi de mizeria dn bucătărie, am curăţat totul şi am copt altă tură de brioşe care au ieşit destul de bune, chiar dacă am umplut apartamentul de fum negru şi urât mirositor. Acum tot ce aş vrea să fac este să fug la el în braţe şi să îl pun să mă ducă în spate până în parcul de alături, ca să îl las să mă dea pe leagănul confecţionat dintr-un cauciuc vechi şi uzat de copiii care se joacă cu el zilnic. Să îi simt mâinile mari pe spatele meu în timp ce mă împinge şi să port atingerea lor cu mine pentru tot restul vieţii. Dar acum rămân cu spatele dezgolit, lipsit de fiorul plin de afecţiune din partea tatei. Rămân cu nimic.

     Mi-aş da toate hainele care îmi îmbracă exteriorul, doar pentru a-mi simţi interiorul plin de căldură. Doar pentru a-i avea înapoi. Aş vrea ca răspunsul pe care îl primesc la cerinţele mele neimaginabile să nu fie nu. Aş vrea ca atunci când cer ca plămânii părinţilor mei să fie reumpluţi cu aer revigorant, să-mi spună cineva: Da! Pot să-ţi îndeplinesc dorinţa.

     Cu ajutorul mâinilor m-am restabilit pe picioare, cu paşi mărunţi ajungând în dreptul pietrelor funerare ce purtau scrijelit în marmură numele mamei şi al tatei. Ochii mi-au alunecat în sus, către coroanele ce stăteau îngrămădite una peste alta, mormanul de crengi de brad cu mesaje care nu vor putea fi citite niciodată de către persoanele cărora le sunt destinate fiind mai înalt decât mine. Pentru că nu le-am spus asta îndeajuns de multe ori în timp ce erau prezenţi lângă mine cu sufletul cât şi cu corpul, vreau să le-o spun acum, când doar sufletul lor îmi mai este martor:

- V-vă iubesc. Şi vreau să ştiţi c-că îmi lipsiţi enorm deja.

Cu capul plecat în faţă şi cu ochii închişi am stat în faţa celor două morminte, ascultând cum cerul începe încet să plângă cu lacrimi mari şi reci. Am ridicat din nou privirea pentru a vedea bolta cerească mohorâtă, la fel ca şi chipul meu. Picăturile de ploaie erau la fel ca şi lacrimile mele. Cerul plângea o dată cu mine; era trist în acelaşi timp cu mine. Cred că acum întinderea vastă, plină de nori gri mi se aseamănă cel mai mult.

Vedeţi, mami şi tati? Până şi cerul jeleşte plecarea voastră dintrei cei vii.