♨ Sarcina - "Croiește-ți propriul drum" :RO

Cu un cercetaș mai puțin.

Nu știu cât a trecut până m-au găsit.

Am continuat să mormăi în speranța că cineva mă va auzi. Nu știu ce și cum s-a întâmplat, nu știu cum și de ce, țin minte doar că am adormit.

Mi-a fost frig. Foarte frig.

Nu mă mai durea nimic. Știam că sângerez, știam că aveam o mulțime de vânătăi care aveau să-mi amintească de cele petrecute, dar nu vroiam să mă mai gândesc la ele. Tot praful de printre dărâmături mi se depusese în plămâni ca un pansament dureros. Nu mai respiram pe nări; ─ erau înfundate.

Din când în când mai storceam o picătură de răgaz și dădeam dintr-o mână, dintr-un picior, doar să fiu observată.

De țipat mă săturasem deja. Nu mai puteam să pronunț nimic, doar să mormăi ca o mumie.

“Ajutor...”

Parcă aud și acum...

 Vocea îmi era atât de schimbată că nu o mai recunoșteam.

Puteam să miros praful, acel miros înecăcios, amestecat cu un iz metalic, de sânge. Iar din când în când, adia o briză care îmi ducea și alte mirosuri, de lemn, de parfum. Îmi dădeau lacrimile când simțeam parfumul mamei.

De ce venea mereu mai devreme la ședințe? Nu avea nimic de făcut acasă?

“Țin minte că avea un coș întreg de rufe de spălat.”

În tot acest timp, în capul meu s-au ivit amintiri. Mi-am dat seama, că în decursul ultimilor ani, tot ceea ce făcusem eu, a fost să-i ajut pe alții.

Nu mi-am descoperit vocația, nu am mers la petreceri, nici în cluburi, nu am stat la bârfă cu fetele la o cafea, nici nu am murit de dorul lui mai-știu-care. N-am făcut decât să alerg încolo și încoace, ca într-un joc RPG cu temă modernă. Am tot îndeplinit quest-uri, până mi s-a aplecat.

“E cazul să termin.”

După cumplitul incident, după timpul petrecut în cușca de beton și praf, am ajuns să-mi prețuiesc viața.

Nu o voi mai acorda nimănui, nu voi mai pierde timp. Voi rămâne eu, voi face ceea ce voi dori și îmi voi ignora “prietenii”.

Însemnând aceste rânduri, îmi închei viața de cercetaș pentru totdeauna.

ー♪

Am închis coperta caietului și am încheiat capsa, bucuroasă că pot lăsa acestea în urmă, în sfârșit.

Chiar atunci, ușa camerei de spital s-a izbit de perete și câțiva cunoscuți au năvălit să mă privească. Pe unii nu îi mai recunoșteam. Bine, pe nimeni nu mai cunoșteam.

Unii m-au îmbrățișat, adresându-mi încurajări, scuze, condoleanțe. 

Trecuseră câteva luni de la incident. Poate un an, deși mă îndoiesc. Toți erau schimbați, niciunul nu îmi trezea nimic. Nu mai simțeam nimic, nicio căldură familiară. 

Îmi erau străini.

Mama nu murise, dar nici vie nu era. Doctorii mi-au confirmat faptul că nu se mai putea face nimic, știam asta.

Din când în când, o mai vizitam, cărând IV-ul cu mine. Nu aveam nevoie de ajutor acum, deși în trecut, trei asistente îmi însoțeau scaunul cu rotile. 

Mama era calmă, tot timpul dormea. Deși știam că nu avea să se trezească, continuam să presez asistentele să facă liniște. Câteodată îi șopteam eu însămi din cele petrecute în rezerva de la spital.

― Mamă, astăzi iar mi-au dat terciul ăla la prânz.

Acum, râd când îmi amintesc.

Când m-am trezit, după cutremur, mi s-a spus că toată Japonia fusese afectată. Toți cei care au scăpat din orașul meu au fost transportați în spitalul acesta, tocmai în Nagasaki. Nu-mi părea rău pentru nimeni, cu excepția mamei. Ceilalți nu mai contau, cu riscul de a mă repeta, spun că nu mă mai încălzeau zâmbetele acelea necunoscute.

Singurătatea mă mângâia, mă alinam cu gândul că aveam să-mi trăiesc viața de acum încolo, și nu pe a unui ajutor divin, care nu vroia nimic în schimbul unui favor. Am sărăcit sufletește și nu m-a ajutat cu nimic. Pe de altă parte, lumea nu merită ajutorul meu. Din această cauză am fost pedepsiți, precis cineva s-a supărat crezând că mă credeam divină, că îi pot ajuta pe ceilalți. 

Ce naivă am fost!

După întreaga tevatură cordială, toate persoanele și-au făcut vânt una alteia, până a mai rămas una singură. 

O blondină, subțire, cu părul scurt și cu ochi blânzi, mari. 

Mi-a făcut cu mâna ușor, afișând un zâmbet.

Purta o rochiță alb-albastră cu mâneci negre și dresuri albe. Era încălțată cu o pereche de pantofiori albi, cu tocșor mic iar în păr avea prins un ornament frumos, ca o floare. Pe braț își purta haina albastră, căptușită cu blăniță albă. După ea târâia o valiză de bagaje și o poșetuță. Ambele aveau etichete, semn că probabil venea direct de la aeroport.

Nu mi-a spus nimic, ci doar s-a așezat lângă mine. Mi-a oferit o cană de ceai, dar am refuzat-o. Eram curioasă să aflu cine era.

Timp de o jumătate de oră, nu a făcut altceva decât să verifice aparatele și să mă convingă să îmi beau ceaiul. Nu a vorbit, nu mi-a adresat niciun cuvințel, nicio urare.

Când mi-a ajuns, m-am uitat fix în ochii ei și am întrebat-o scurt;

― Cine ești ?

În momentul ăla mi-a aruncat o privire, o privire ce trăda îngrijorare, groază și milă.

Tot nu mi-a vorbit, a început să plângă în schimb. M-a făcut să mă simt groaznic după ce i-am adresat o întrebare cât se poate de simplă.

― Mivril ? o voce s-a strecurat de după ușă.

Când s-a deschis, am rămas, la rândul meu, șocată. O durere de cap cumplită m-a forțat să-mi închid ochii.

― Nu vă recunosc !