Zei Olimpului si titani

Titani

"Al treilea titan este Prometeu"

Prometeu (sau Prometheus), unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei, care a furat de la zei focul, pentru a-l oferi oamenilor.

Prometeu era considerat binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcându-le acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și mânia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Din nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l dă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspândește în lume toate relele și nenorocirile, trimițând-o pe pământ pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus, pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stâncă pe muntele Kazbek din Caucaz. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul este supus unui chin veșnic. Din întâmplare însă, pe acolo trece Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor.

El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri se sfârșesc. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

Legată de crearea omului este şi tradiţia potrivit căreia primul om a fost creat de Prometeu. Era o fiinţă de o frumuseţe desăvârşită, pe care Prometeu a ţinut-o ascunsă până când Zeus i-a cerut-o, a făcut-o nemuritoare şi a aşezat-o între stele; Prometeu a creat în acelaşi fel şi alţi oameni, modelându-i din pământ şi apă, iar pe lângă ei a creat şi animalele.

Întâmplările ce l-au condus pe Prometeu la gestul care l-a făcut celebru în mitologie sunt legate de vrăjmăşia dintre titan şi Zeus.

În Sicion se ivise o dispută în privinţa unui taur sacrificat, din care doar o parte trebuia să le fie oferită zeilor drept jertfă, iar restul să le rămână oamenilor. Prometeu a fost chemat să decidă ce părţi ale victimei li se cuveneau zeilor şi ce puteau să păstreze oamenii pentru ei. El l-a indus în eroare pe Zeus, acoperind cu pielea animalului două grămezi egale, una conţinând însă doar oasele taurului învelite într-un strat de grăsime ispititor, iar cealaltă bucăţile bune de carne, ascunse în aşa fel încât să nu se vadă. Înşelat, Zeus i-a lipsit în schimb pe oameni de foc.

Prometeu a încercat să remedieze situaţia, fiind sprijinit în tentativa sa de Atena, zeiţa ce îi oferise cunoaşterea tuturor acelor arte pe care la rândul lui le-a transmis oamenilor: de la astronomie la medicină, de la matematică la arhitectură, de la tehnica navigaţiei la cea a prelucrării metalelor. Cu ajutorul Atenei, Prometeu a intrat în Olimp, a desprins din carul Soarelui, veşnic arzător, o scînteie incandescentă, a ascuns-o în tulpina scobită a unei trestii şi a fugit, nevăzut, cu darul său pentru oameni.

Zeus şi-a dat însă seama de furt, văzând în depărtare lumina focului strălucind printre oameni. Înfuriat că a fost tras pe sfoară, i-a pedepsit şi pe oameni, şi pe autorul furtului. Oamenilor le-a trimis sursa tuturor relelor,

Pandora, o tânără superbă de care aceştia s-au îndrăgostit, iubindu-şi astfel propria nenorocire; lui Prometeu i-a rezervat o pedeapsă crudă, punându-l pe Hefaistos să-l înlănţuiască în vârful muntelui Caucaz (trebuie să fi fost vorba nu doar de lanţuri, ci de un stâlp care îi străbătea întregul corp, pentru ca abilul Prometeu să nu aibă nici o posibilitate de a se elibera); în fiecare zi un vultur cobora din cer şi îi mânca ficatul, care se regenera peste noapte, tortura fiind astfel nesfârşită.

Pedeapsa trebuia să fie eternă; sau, cum preciza Eschil în tragedia pierdută Prometeu purtător de foc, să dureze treizeci de mii de ani; sau, cum apare tot la Eschil, în Prometeu înlănţuit, să înceteze după treisprezece generaţii. Prometeu a fost eliberat de Heracle, care a ucis vulturul şi a smuls lanţurile titanului.