Jocuri Primejdioase

Conflicte

Mi-am întins extremitățile și am căscat zgomotos, bucurându-mă de textura catifelată a așternuturilor și de comoditatea patului. Am deschis ochii ușor, pentru că lumina puternică invadase toată camera prin ferestrele imense. Am oftat în sinea mea. Eram în camera lui Waylon și deși mă trezisem, aveam impresia că trăiesc un vis frumos. Dar unde era Waylon?
M-am ridicat și am privit în jur. Ceasul de pe noptieră indica 9:30. Am decis să merg în căutarea lui Waylon, pentru că în scurt timp eram nevoită să plec.
Am coborât în grabă scările, iar în sufragerie am dat de Julie.
- Bună dimineața, domnișoară, mă salută cu un zâmbet cald și ușor amuzată.
- Bună dimineața, i-am răspuns zâmbind politicos. Aveți idee pe unde e Waylon?
- E la subsol drăguţă. Nu dorești să iei micul dejun până vine domnul Bennet?
- Nu, mulțumesc, sunt puțin pe grabă și trebuie să vorbesc cu el. Cum ajung la subsol? Am întrebat nerăbdătoare.
- Ușa maro închis, cea de lângă baie, scumpo. Când te întorci să treci pe la bucătărie, am să îți împachetez pentru drum ceva de mâncare.
- Sigur, mulțumesc mult, am spus recunoscătoare, plecând apoi în grabă spre ușa cu pricina.
Oare ce naiba făcea Waylon la subsol?
Am deschis ușa și am dat de niște scări de lemn și un semi-întuneric sinistru. Treaba asta părea puțin stranie având în vedere și scârțâitul scărilor în timp ce le coboram. La capătul lor a început un coridor lung cu pereți plini de dungi albe și negre.
Pe aceștia erau agățate o grămadă de tablouri atât necunoscute, cât și copii după lucrări celebre.
Lumină crepusculară dată de câteva spoturi făcea fețele din tablouri să pară fantome. Am fost străbătută de un frison care mi-a făcut pielea de găină, era puțin cam frig acolo. Abia atunci mi-am dat seama cum apărusem îmbrăcată în fața lui Julie. O, Doamne! De asta era ea așa amuzată. Aveam să fiu roșie ca un rac când voi da din nou ochii cu ea.
Coridorul s-a terminat și am intrat într-o încăpere extrem de mare și puternic luminată. Pereții aurii confereau încăperii chiar și mai multă lumină. Camera era un haos total. Șevalete cu schițe peste tot, măsuțe pline de pensule, unele noi și altele cu vopsea, hârtii și alte pensule pe jos. Un singur loc era perfect imaculat. Trei trepte duceau spre o canapea albă, un fotoliu de aceeași culoare și o măsuță pe care se afla o vază cu flori multicolore artificiale. Pe peretele din spatele acestora se aflau de sus pana jos femei dezbrăcate, pictate în diferite ipostaze, decoruri, dar toate aveau ceva în comun. Toate aveau fața ascunsă după păr și păreau ușor melancolice.
În mijlocul a toate astea era Waylon, încă în pijama, pictând ceva pe o pânză. M-am apropiat ezitantă de el și am rămas uimită să văd că ceea ce picta el eram... eu. Dar nu era nimic indecent, eram eu dormind pe o perină pufoasă, învelită de un cearșaf alb. Pictura îmi prindea doar fața și puțin din umeri. Era ciudat, era ca și cum mă uitam în oglindă, era atât de în detaliu. Chiar avea talent.
- Îți place? Întrebă Waylon întorcându-se spre mine.
Am rămas nemişcată. Știuse tot timpul că eram acolo?
- E... frumos. Ba nu, e minunat.
- Exact asta mă gândeam și eu când m-am trezit și te-am văzut dormind, spuse lăsând pensula și paleta cu vopsea jos.
A venit la mine și m-a sărutat apăsat.
- Apropo, bună dimineața, fumoaso, spuse mângâindu-mi brațele.
- Bună dimineața, domnule Bennet, i-am răspuns punându-mi mâinile în jurul taliei lui și strângându-l cu putere în brațe.
- Vrei să te duc acasă, nu-i așa?
- Hm, de vrut nu se pune problema. Dar din păcate trebuie.
- În regulă. Hai să mergem.
Am urcat sus, ne-am îmbrăcat, și am luat pachețelul pregătit de Julie cu mulțumirile de rigoare, după care iată-mă din nou în mașina fițoasă a lui Waylon.
Soarele cald de început de mai învăluia întregul oraș cu lumina și căldura. Cerul albastru dădea întregului peisaj o nuanță de veselie. Muzica ritmată de la radio completa perfect totul.
De ani întregi nu m-am mai simțit atât de euforică și de vie. Waylon era exact ce am avut nevoie să simt și eu că trăiesc. Deși fugisem de asta, atunci când soarta vrea să îți ofere ceva, o face. Chiar dacă e bun sau rău. Trecusem prin atâtea greutăți, iar acum aveam ceva de care să mă bucur în sfârșit.
- Rachel? Mă trezi vocea lui din reverie.
- Hm? Am întrebat confuză.
- Am ajuns, spuse amuzat. Unde erai cu gândul?
- Oh, chestii mărunte, am spus zâmbindu-i.
- Ești foarte frumoasă când zâmbești, așa că voi avea grijă să faci asta mereu, spuse mângâindu-mi faţa cu podul palmei.
- Sunt convinsă că așa va fi, am spus sărutându-l de rămas bun.
- Mulţumesc pentru seara minunată ce mi-ai oferit-o. Ai grijă de tine și te rog să mă suni când termini cu stagiul.
- Mulţumesc și eu, Waylon.
- Pe curând... iubito, spuse cumva încântat și mândru de acel cuvânt.
- Pe curând, iubitule, am răspuns mușcându-mi buza.
Am ieșit din mașină înainte să mă răzgândesc și să trag chiulul de la stagiu. I-am trimis o bezea înainte să intru în casă, iar în secunda în care am închis ușa, mi-am lipit spatele de ea și am expirat zgomotos. Acest nou început în mod clar va da în sfârșit sens vieții mele.