Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Nouasprezece

Ceasul antic de pe perete a anunțat ora două noaptea, iar noi eram încă trezi. După ce Radu plecase, i-am spus lui Jesse cine este și ce s-a întâmplat fără a intra în prea multe detalii. Datorită evenimentelor recente, n-am mai avut chef să ne întoarcem la bal, așa că ne-am schimbat hainele elegante și ne-am așezat pe canapeaua din camera de zi. Înfășurată într-o pătură și scoțându-mi agrafele din păr, ne-am evaluat opțiunile. Ale mele în cea mai mare parte, din moment ce el nu avea prea multe, dar era bun să-mi testez ideile pe el.

La fiecare câteva minute, mi-am verificat telefonul. Am tot încercat să o contactez pe Rodica, însă nu răspundea. Paznicii ei mă informaseră că se întorsese la hotel și dăduse ordin să nu fie deranjată, altfel le-aș fi cerut să spargă ușa. Având în vedere posibilitatea că Radu putea să fie cu ea și erau ocupați să recupereze timpul pierdut, să se împace, să se certe sau orice altceva, nu am vrut pe pandurii să fie puși în situația dificilă de a alege pe cine să asculte – instinctul, datoria sau șefii – așa că tot ce puteam face era să o aștept pe ea să ridice naibii telefonul.

Când a făcut-o, m-am trezit fără cuvinte. Ce spui cuiva care a pierdut iubirea vieții ei?

— Sunt bine, a zis Rodica.

Recunoșteam o minciună, când auzeam una. Și eu fusesem în pielea ei. Spusesem aceleași cuvinte după căsătoria lui Ștefan cu Denisa. Confruntată cu inevitabilul, ce altceva puteai spune?

— L-ai văzut?

— Da.

Și?

— Vrei să vin la tine?

— Nu. A oftat. Trebuie să trag un pui de somn. Vorbim mâine. Bine?

— ...Bine. Încurcată, am pus telefonul jos.

Sprâncenele lui Jesse s-au arcuit într-o întrebare mută. Am clătinat din cap și am aruncat pătura la o parte, căutând orbește pantofii cu piciorul pe podea. Odată ce m-am ridicat în picioare, m-am dus să-mi iau jacheta. Era frig afară, iar drumul până la hotel, purtând doar rochia, mă convinsese de asta.

— Unde te duci?

— Să iau niște aer.

Am ridicat o mână la pandurii din coridor, pentru a-i împiedica să-și părăsească posturile. Trotuș și Spânu ar fi obiectat, dar din moment ce era atât de multă pază în jur din cauza balului, ei primiseră o noapte liberă.

Câteva secunde mai târziu, am auzit o pereche de pași în urma mea. Nu era sunetul moale al cizmelor din piele pe pavaj, era sunetul unor adidași tociți bine pe trotuar. M-am uitat înainte și n-am spus nimic. Dacă voia să mă însoțească, atunci așa să fie. Probabil că se sufoca cu toate restricțiile impuse de când îl luasem în grija mea.

Am părăsit hotelul împreună și am intrat pe străduțele înguste ale orașului vechi. Luminile erau slabe, ca și cum cei mai mulți oameni știau că trebuie să fie în pat la ora aceea. Ici și colo, sclipiri fulgerau în direcția noastră de la baza clădirilor sau de pe garduri – pisici vagabonde care explorau cartierul în căutare de hrană. Niște câini au lătrat somnoroși. Era atât de târziu, încât am întâlnit puțini oameni și nu ne-a deranjat nimeni. În plus, toată acțiunea avea loc în Piața Mare, unde localnicii organizaseră propria petrecere, chiar dacă nu fuseseră invitați la bal.

Plimbarea m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile. Trebuia făcut ceva. Max stătuse prea mult timp aici. Nimic nu-i explica prezența sau cel puțin mie nu-mi venea nicio idee. Trebuia să plece ca să putem reveni la o viață aparent normală. Și Radu... Ce să facem cu Radu? Poate că o să plece de unul singur. Nu mai poate trăi aici, niciodată. Dar cum a intrat în țară în primul rând? Încă nu mă împăcasem cu ideea.