5:48 (tradusă în română)

Coffee Special: Cafe Au Lait [Jasper]

Coffe Special

Cafe au lait

[Jasper]

Ultimul client al zilei pleacă.

Respir ușurat fără să realizez.

Capul îmi zvâcnește puțin.

Stomacul mi se întoarce în mine.

Transirația mi se adună pe frunte în ciuda aerului condiționat.

Nu pot gândi.

Trebuie să fie foarte târziu.

-Jasper.

Mă întorc la sunetul vocii lui Ezra. Ochii lui mă privesc cu îngrijorare. Mâna lui ridică un pahar, uscându-l cu un prosop. Pune paharul pe masă și ia altul, cu mâinile tremurânde.

Începe să-mi fie greață. Stomacul meu parcă se mănâncă singur. Mintea începe să mi se încetoșeze puțin, marginile viziunii mi se colorează în negru.

-Curăț eu. Du-te să ”mănânci”.

Dau din cap și ma duc spre cealaltă parte a cafenelei. Îmi simt picioarele ca și cum ar fi încărcate cu oboseală, și nici atunci când am în față un perete alb – pânza mea albă – greața nu dispare.

Am nevoie de culori.

Am nevoie de pensulă.

Am nevoie de ”mâncare”.

Nu-l observ pe Ezra până nu e chiar în spatele meu. Îmi așează echipamentul pe masă, mâinile lui sigure și precise acum.

Aranjează materialele îngrijit, în singurul mod în care poate: pensulele mai întâi, de la cea mai groasă la cea mai subțire, așezate una lângă alta la distanțe egale; urmează patru pahare, fiecare având un sfert umplut cu apă; iar la urmă, cutia de carton umplută până în vârf cu tuburi de acuarele. Îl urmăresc cât face mici modificări, mutând câte ceva pe alocuri. Chiar dacă simt că vreau să-mi golesc stomacul oricum aproape gol, îl las să-și facă treaba; știu că are nevoie de asta.

Asta e modul în care ”mănâncă” el.

Ezra zâmbește la munca lui, în sfîrșit satisfăcut cu minusculele detalii. Se întoarce spre mine, privindu-mă ostentativ câteva clipe, apoi rânjește. Cu maîni tremurânde din nou, îmi rearanjează ochelarii pentru mine, apoi mă bate ușor pe umăr.

-Fă-te praf, frate. spune, apoi se întoarce în bucătărie.

Îl privesc băgându-și mâinile în buzunar în timp ce pleacă. Când dispare din raza mea vizuală, mă întorc spre pânză. Peticul de perete alb mă cheamă, iar picioarele mă duc mai aproape de el fără ezitare. Iau o pensulă – una subțire – și deschid un tub de galmen de cadmiu. Pun culoare pe masă, o ating cu pensula, mă întorc la pânză și doar pictez.

Cu fiecare mișcare de pensulă, mă simt mai ușurat. Capul îmi pare mai ușor, respiratul mai relaxat. Greața îmi dispare în valuri tăinuite de galben. Sunt ag conștient de muzica de pe fundal; de ce nu sunt conștient este timpul. Îmi alunecă printre degete ca un hoț, și tot ce pot să zic e că îl las să evadeze.

Ăsta e modul în care ”mănânc” eu.

Ezra, eu și Drew avem o înțelegere. Când trebuie să ”mâncăm”, trebuie să o facem. Nu-mi amintesc cine a început să îi spună așa, dar din cât îmi amintesc, așa o numim dintotdeauna. Îi spunem ”mâncat” pentru că este necesară pentru noi, la fel cum este hrana. Doctorii o numesc terapie expresivă, alții evadare creativă; noi mâncat, pentru că refuzăm sa o numim ”medicament” -- Ar însemna că suferim de o boală ce se poate vindeca. Doctorii ne-au spus demult că avem ceva cu care ne vom confrunta pentru tot restul vieții, deci de ce să-i spunem ”medicament” dacă nu poate fi reparat?