Mereu alături de tine

Înapoi la copilărie

   Dar a închis. După secunde, minute sau ore, pentru că aşa de mult mi s-a părut că a durat acea linişte, el a închis.

- Când eram şi eu în stare să-ţi spun, tu închizi? Acuma cine ştie când voi mai fi atât de nebună încât să-ţi spun ce simt? Niciodată... la fel cum niciodată nu te voi putea suna pentru că eşti un fraier şi m-ai sunat cu număr ascuns. Fraiere! Eşti cel mai mare fraier pe care îl ştiu şi din cauza ta zbier ca o nebună în maşină. Pentru că m-am îndrăgostit de un mare fraier ca tine...

   O lacrimă mi-a căzut pe obraz, făcându-mă să mă enervez şi să o şterg imediat, apoi să pornesc maşina şi să ies în viteză din acea parcare. Nu-mi mai păsa că aproape lipeam pedala de podea, sau că riscam să fiu oprită de poliţie, să primesc amendă sau orice altceva. Am mers cu viteză aproape tot drumul, până mi-am dat seama că m-am îndepărtat de locul unde îmi setasem GPS-ul să-mi arate drumul.

   Încălcând iar legea, am întors maşina brusc în mijlocul străzii şi m-am mai învârtit de câteva ori, până mi-am amintit că tata mi-a spus ceva de un deal ce trebuia să-l urc. Sau o potecă, unde nu puteam intra cu maşina. M-am întors iar şi am căutat mai atentă acea potecă, sau ceva asemănător. Singura de care am dat era în faţa unui magazin mic de ţară, cu o mică parcare în care se odihneau două maşini ruginite ce nu cred că au mai fost mutate de acolo de cel puţin un an. Am parcat şi eu maşina lângă celelalte două, părând ca nuca în perete în tot acel peisaj.

   Am ieşit din maşină trântind portiera şi simţindu-mă mai relaxată şi mai eliberată de acel stres inutil. Hm... ar trebui să conduc aşa mai des! Mi-am spus pornind pe poteca aceea, care avea vreo trei case, la mare distanţă una de alta, iar cea de-a treia fiind a părinţilor mei. Aveam ceva de urcat, dar mă simţeam plină de energie, iar peisajul colorat şi plin de viaţă din jur mă ajuta să uit de absolut tot.  Copaci înalţi şi solizi îşi lăsau frunzele să se mişte în bătaia vântului răcoros de vară, iar câmpiile erau pline de floricele de toate culorile şi mărimile, făcând locul să pară şi mai frumos decât pozele cu peisaje pe care le vedeam pe internet.

   Cu fiecare pas pe care îl făceam simţeam cum stresul şi amintirile de la oraş rămâneau în urmă, lăsând aerul curat şi mirosul plăcut al naturii să mă cuprindă. Fără să-mi dau seama când am urcat atât de mult, m-am trezit în faţa porţii, uitându-mă peste gard după mama sau tata doar ca să mă asigur că n-am greşit casa. Dar nu era nimeni pe acolo, doar un căţel gras, cu burta mare ce se învârtea căutându-şi loc în iarba de lângă cărarea înconjurată de flori. Câţiva copaci umbreau curtea, alături de via ce se întindea pe un acoperiş improvizat din fier. Păsările ciripeau ascunse pe după frunzele viţei-de-vie, iar vântul adia uşor, trimiţând miresmele florilor către nasul meu.

   Am mai aşteptat câteva minute în faţa porţii un semn că aceea este casa potrivită, dar când am văzut că nu iese nimeni, m-am hotărât să intru aşa că am deschis încet poarta, rugându-mă să nu scârţâie, apoi am păşit pe cărare, uitându-mă la florile colorate ce înveseleau acea grădină micuţă. Ceva umed mi-a atins mâna făcându-mă să tresar, dar când m-am întors am văzut câinele de culoare cafenie cu nişte ochi mari şi rugători continuând să mă miroasă. I-am întins palma lăsând-ul să o miroasă, apoi şi-a lăsat capul în jos încă privindu-mă cu acei ochi mari parcă spunându-mi că vrea să îl mângâi. I-am atins creştetul capului, iar acesta a început să dea din coadă, făcându-mă să prind mai mult curaj şi să o mângâi cu încredere simţind tot mai multă afecţiune pentru acea creatură blândă din faţa mea.

   M-am aplecat când s-a lăsat în jos şi a început să se rostogolească pe spate, dând fericit din coadă. Părea atât de încântat că-mi umplea şi mie fiecare colţişor al sufletului de fericire. Am uitat de ce am intrat pe furiş în acea grădină, am uitat de ce am condus cu aproape două sute la oră şi tot ce vroiam era să mă joc cu acel câine supraalimentat ce se chinuia să se întoarcă de pe o parte pe alta. Am început să râd de încercările eşuate de a se ridica de pe spate, burta fiindu-i prea mare şi nelăsându-l să se mişte cum trebuie.