Ne revedem la urgențe

1.

PARTEA I

VIRGINIA

— ne vedem luni dimineață G., să ai un weekend plăcut! Se aude doamna Stella cum strigă de la ghișeul intrării.
— mulțumesc frumos, asemenea vă doresc și eu! Îi întorc urarea încercând să schițez un zâmbet care să mascheze faptul că vreau să plec cat mai repede de aici.
După o tură extenuantă de noapte, de nici mai mult nici mai puțin de 10 ore la urgențe pot răsufla în sfârșit ușurată. Mi-am terminat treaba pe săptămâna asta și în sfârșit a venit acel weekend pe care îl am doar pentru mine. Acele două zile libere consecutive în care îți poți trage sufletul.
Intru în sala unde de regulă ne lăsăm lucrurile, venim să ne limpezim gândurile în pauză, mâncăm sau ne energizăm cu o cafea. Eu una am de gând să îmi iau o cafea apoi să îmi strâng lucrurile și să plec. Nici măcar nu am de gând să mă mai schimb în hainele de stradă. E trecut de 5 dimineața, nu mai am energia nici măcar să mor.

Mă așez pe unul dintre scaunele libere din încăpere oftând înfrântă. Mă las pe spate încercând să îmi întind articulațiile. Fără folos.
Privesc la uniforma mea de cadru medical, de un mov pal. Măcar am reușit să îmi asortez unghiile cu ea.
Sunt extenuată.
Și nu vreau să mă înțelegeți greșit, îmi iubesc meseria, însă uneori e mult prea mult stres. Nu e ușor să fi cadru medical pe secțiunea de urgențe.
Poți vedea aici vrute și nevrute, de la cele mai inofensive accidente, până la oameni care ajung deja neînsuflețiți la spital.
Trebuie să ai o tărie de fier și să fi pregătit pentru orice. Eu una am avut noroc și am făcut o alegere bună alegând să fiu asistent medical, nu medic sau chiar chirurg.
Nu sunt implicată în cazuri grave, ca rezident în anul I mă ocup de situații mai simple, de cele mai multe ori acestea fiind accidente minore sau tratarea copiilor. Dar rare ori, sunt chemată și la situații mai dificile, din lipsa de personal calificat sau medici rezidenți cu potențial.
Sunt o elevă eminentă, de ce să mint, dar fiind mai slabă de inimă prefer să evit situațiile dificile.
Însă nu am de gând să mă demoralizez, este de-abia primul meu an ca rezident, iar toată lumea îmi spune că asta va fi doar o chestiune de timp până când voi intra cu adevărat în pâinea meseriei.
"Sper și eu de altfel, așa să fie."

După ce mi-am tras câteva minute sufletul, liniștea mea de spulberă, iPhone-ul meu răsunând în încăpere. Îmi apuc telefonul de pe masa de sticlă mată, vrând să descopăr cine naiba ar putea fi la ora asta.
Evident, nici nu știu de ce mi-am mai pus întrebarea asta stupidă. Era una dintre colegele mele de la facultate și de tură, și totodată una dintre cele mai bune prietene ale mele. Aleyna.
Glisez spre fereastra de deschidere a apelului, fără ca măcar să mai stau pe gânduri.

— da, scumpi? Spun ducând telefonul la ureche și așezându-mă picior peste picior.
— spune-mi te rog că nu ai plecat! Se smiorcăie exasperată prietena mea la celălalt capăt al firului.
Eu zâmbesc amuzată, spunând:
— nu, încă nu am plecat, calmează-te.
— și atunci, unde naiba ai dispărut? Nu te-am găsit pe nicăieri și am crezut că ai uitat ca mi-am pierdut cheia de la apartament, și ai plecat fără mine.
"Hah, am uitat sa menționez, Aleyna îmi e totodată și colega de apartament încă din liceu."
— nu ai căutat în salonul nostru. O dojenesc, jucându-mă absentă cu un pix rătăcit de pe masă.
— haha, urma să vin și acolo.
— păi vino, să ne tragem amândouă sufletul.
— nu mergem acasă? Continuă să se smiorcăie prietena mea brunetă.
— o să mergem, mai am câteva rapoarte de completat, apoi mergem direct acasă. Și eu sunt extenuată. Spun, scoțând din mapa mea roz, documentele pe care trebuia să le am deja rezolvate, dar de care am uitat de altfel.
— bine Ginny, dau o fugă până la bucătărie să șterpelesc ultimele gogoși glazurate ale lui Raul și apoi vin imediat la tine.
Chicotesc la auzul ideii sale.
— bine, te aștept cu gogoșile atunci.
— imediat!